Greu, chiar imposibil

Să fii decent și demn e tot mai greu
În lumea ce nimic nu mai respectă,
Când unii cred că ei sunt Dumnezeu
Și-s puși pe jar când alții nu-i acceptă.

Loc nu mai e de nici un fel de gând
Că toți s-au învățat să nu gândească
Și-l văd pe cel altfel doar enervând
Sfidându-le prostia lor firească.

Să-nveți mereu nu e deloc ușor,
În lumea-n care toți le știu pe toate
Și vor impus doar adevărul lor,
Chiar dacă e, vădit, un băț în roate.

Ceva ce-i nou prea repede-i găsit
Lipsit de necesara evidență,
Și-apoi, spre necunoaștere, dosit,
Dosirea fiind dovadă de clemență.

Să fii cum ești, e rolul imposibil
În lumea ce-a ajuns o mare mască,
Tot exersând amestecul teribil
De nepăsari și viață omenească.

Nimic nu e, oricât e căutat,
Menit a defini o dreaptă cale
Sau cel puțin a nu se da schimbat
Prin simple exerciții lexicale.

Să fii un om, un simplu om, și-atât
Pare a fi o mare încercare,
De vrei să ai obraz și nu doar gât,
Ca trăitor și nu viețuitoare.

Reperele au dispărut de mult,
Locul li-i luat de ordine secrete,
În veacu-acesta dovedit ocult,
Denominat de sfaturi și rețete.

Lipsire de știință

Nu știu deloc de unde-mi vin idei,
Nicicând nu am avut această știință,
Am pus doar pe-ntâmplare clar temei,
Și-n fapte n-am uitat să am credință.

Mă duc, și mă întorc, de multe ori,
Prin corolarul multor amănunte,
Printre trăiri ce nu îmi dau fiori,
Și nici simțiri ce vor să mă încrunte.

Culeg al clipei susur murmurat
Ce stă ascuns în dorul meu de ducă,
Păstrându-mi orizontu-nseninat
Când noaptea-n nedormire mă apucă.

Chiar zorii zilei, deviind povești,
Din gândul adormirii mi le-adună,
Să pot a-i înțelege că-mi dau vești
Din lumea ce-i mereu tot mai nebună.

Și tocmai ea, așa, cu mulți nebuni,
Cu viața într-o mare goliciune,
Mi-aduce-n minte marile minuni
Când soarele, fără să vrea, apune.

Eu știu ce fac, ce sunt, ca om, trăind,
Și-n viața-aceasta sunt în căutare
În ea făclii și focuri mari aprind
Să las văzută marea-mi întrebare.

Prin realism tot caut să găsesc,
Un prag, un vad, o cale de pornire
Pentru idei ce-n minte se tot cresc
Lipsite de a vieții-mpotrivire.

Și-mi vin idei... De unde tot nu știu,
Doar le găsesc în fapte ca reale,
Iar câteodata-n versuri le trascriu
Ca nu cumva să uit de-a vieții cale.

Preț de trecere

Ne trecem dintr-o zi în altă zi
Căutători ai căii spre mai bine,
Sperând că într-o zi ne vom trezi
Recinstruind palate, nu ruine.

Având însă puținul înteles
Al faptelor ce știm că au un nume,
Ne facem vinovați că am ales
Un drum ce se spunea că duce-n lume.

Crezând că suntem fără de bagaj,
Că mai nimic n-avem de luat în seamă
Al vieții val ne-a dus într-un tangaj
De care, uneori, ne este teamă.

Ne vin împotriviri de peste tot,
lA le învinge-i marea provocare,
Denominând consensuri ce nu pot
Să fie și motiv de împăcare.

Trăim datori atâtor datorii
Și plata lor devine o problemă,
Într-un scenariu plin de actorii
Ce par a fi esențe de dilemă.

Amestecând, de peste tot, idei,
Ajungem, mai tot timpul, în extreme,
Când multe par lipsite de temei
Sau, poate, idealuri și embleme.

Punem pe gânduri preț, chiar mare preț,
Dându-i aspect de latură morală,
Lăsându-ne simțirea în dispreț,
Că nu-i cum vrem, perfect rațională.

Ne trecem triști o viață zi de zi,
Vorbind mereu de-o altă zi de mâine
Sperând că tocmai ea ne va trezi
Și ne va fi, în toate, mult mai bine.

Consens spre concludență

Nu mai am timp de nici un fel de teamă,
Nici sclav să fiu acestui timp stupid,
Ce-n gânduri vrea mereu să-l iau în seamă
Și să devin, de-a dreptul, un timid.

Am pus accent, prea mult, pe-ncurajare,
Și-am pus pe așteptări, tot mult, accent,
Dându-mi mereu răspuns printr-o-ntrebare,
Iar în răspuns găseam că sunt absent.

Un fel de teamă mi-o simțeam în minte
Dar fără a-și avea un clar motiv...
Și, ca s-o-nving, rostogoleam cuvinte
Uitând astfel imboldul emotiv.

Treceam, din vorbă-n vorbă, mai departe,
Puțin atent la prea puținii-mi pași,
Crezând că ei, firesc or să mă poarte
Mai repede decât, cei mulți, rămași.

N-am timp de așteptat, dar nici de grabă,
Urmează pasul unui drum concret,
Nu se mai poate ca aflarea-n treabă
Să mai impună mersul prea încet.

În trecerea-mi spre mers, va fi, schimbarea,
Motivul unui pact neașteptat
Prin care se va face așteptarea
Un timp trecut cu rostul meritat.

Hotărâtor va fi, și-i dat să fie,
Întâiul gest trăit surprinzător
Concretizând deplina mărturie
Întru urmări cu sens de viitor.

Și întru tot, prin fapte, prin cuvinte,
Intra-vor toate pe făgaș firesc,
Prin concludente mersuri înainte
Spre lumi în care vieți se nemuresc.

Reperul de împreunare

Ești singură... Se vede... Și tu spui
Despre ideea ce e clar nedefinită
Și viața ce-o vedeai nemărginită
Însă acum prea bine știi că nu-i.

Îmi este greu, prea greu să-ți recunosc,
Știutele idei de dinainte,
Ce le-am oprit a deveni cuvinte,
Mințindu-mă că nu prea te cunosc.

Ceea ce ești acum nu-i un secret,
Era un gând ce se creștea în tine
Când nu știai ce este rău sau bine
Și defineai iertarea ca regret.

Multe din fapte ca-ntâmplări le-ai vrut
Deși stăteau pe muchii de tăgadă
Și nu aveai credința sau dovadă
Că adevăru-ți este cunoscut.

Ești singură acum... Și poate-i greu,
Când pui o lume-ntreagă în balanță
Și nu găsești deplina relevanță
A vechiului sau noului clișeu.

Și poate-ți faci gândiri, prin nefiresc,
Despre firescul tău și-această lume
În care mulți tânjesc după renume
Mințindu-se că viața o iubesc.

Pui totul sub un semn întrebător,
Iar uneori îți spui că nu se poate
Motiv să-ți fi avut să treci prin toate,
Sau să ajungi la mâna tuturor.

Ți-am creionat, glumind, un clar contur
Al cercului ce tot mereu, aproape,
Te aducea, ca nu cumva să-ți scape
Vinovăția clară de sperjur.

Acum schimbat e totul și schimbat
Ți-e gândul ce privește-n profunzime,
Având un dor de marea înălțime
A cerului mereu înseninat.

Singurătatea-ți e acum reper,
Așa cum ea-i reper și pentru mine,
Dar tocmai el m-apropie de tine
Și mie mi te dă, și-aici, și-n Cer.

Portret model

Trupul ți-e tânăr, gândul îți e mare,
Conturul e un tot ce-i ideal,
Și n-ai de ce să-ți pui acum hotare,
Și nici să fugi de ceea ce-i real.

Printre convigeri, vrei să iei în seamă
Lumescul prag ce e firesc să-l treci,
Când lumea rămășițelor te cheamă
Pe negrele-i și recile-i poteci.

Extravaganța-i veșnica tendință
A celor ce visează-ncoronări
Fățărnicind o searbădă credință
În împliniri prin simple-mpreunări.

Un amalgam de zvonuri te cuprinde
Ca să te-ntrebi de ce te trec fiori
Când încleștarea clipei parcă-ți vinde
Nuanțe ce-s lipsite de culori.

Îți pare limitată-ntreaga lume
Dar teamă-ți e de gându-nverșunat
Când drept grăind, găsești prostiei nume,
Și-l vezi pe cel ce clar e limitat.

Puțini o spun dar mulți te văd, în toate,
Un tot altfel, un gând mereu altfel,
Chiar absolutul care chiar se poate
Să fie altor vieți real model.

Dar oamenii-s ai lumii și se strică,
Având dorința multor muritori,
Văzându-te că nu te vrei mai mică,
Fugind de complăcuții în erori.

Și-n stricăciunea lor te văd pe tine
Așa cum cred, când își tot spun că ești,
Că lumii lor și tu poți aparține,
Atrasă de-aventuri și de povești.

În trupu-ți tânăr focul vieții arde
Și nu-i deloc un foc recent aprins,
Iar flăcările-i sunt, în Cer, stindarde
Cu adevăr de oameni necuprins.

Unison de ignoranță

Adio, dar, iubită Românie,
Acum suntem popor cu pumnu-n gât,
Popor ce-și are-n ură bucurie
Dar spre firesc nicum nu-i hotărât.

Trăim mergând pe drum lipsiți de țintă,
De tot ce-i cu folos risipitori,
Și numai ce e rău ne reprezintă,
Și doar pe proști ni-i mai vedem valori.

Cei ce gândesc n-au dreptul să arate
Reperul ce și-l are gândul lor,
Că nu acceptă gurile căscate
Să mai existe omul gânditor.

Hoții cei mari sunt cei ce fac dreptate
Prin clica lor de farisei supuși
Și-obedienți cu gânduri căpătate
Pe când erau cursanți prin interpuși.

Proștii, acum, au devenit o forță
Ce-n mod absurd ia-n stăpânire tot
Luminii dându-i rost de simplă torță
Iar omului doar rolul de robot.

Așa se face că privim căderea
Și tot căderii dăm un ajutor
Să aibă totdeauna ea puterea
De-a împila chiar un întreg popor.

Nimic din ce a fost nu mai există
Spun, cu emfază, cei, ce-s azi, mai mari,
Dar și acei ce au, în vocea tristă,
Dreptatea lor, de clar vizionari.

Nu mai există, realist, speranța
Că bine, mâine, ceva va mai fi,
Trăim la unison cu ignoranța
Mereu cu griji despre a doua zi.

Aș vrea să știu, cumva, ce o să fie,
De-ai să mai poți o țară să mai fii,
Adio, dar, iubită Românie,
Vândută ești de proștii tăi copii.