Schimbare în schimbare

S-a schimbat ceva în calendare,
Spun cei ce privesc spre calendar,
Nevoind ca simpla întâmplare
Să le-arate trecerea-n zadar.

Încercând să trec spre mai departe,
Să-nțeleg de ce sunt insistenți,
Înțeleg că ei, crezând în moarte,
Vieții, mai mereu, îi sunt absenți.

Tot aud că cifrele-s schimbate,
Calculații multe s-au schimbat
Și din ele ies priviri în spate,
Dobândind un rol deloc ciudat.

Împărțiri cu rost de aparențe
Pun tipare timpurilor noi,
Animând excese și valențe,
Abrogând idei cu umeri goi.

Și-adunări, se pare, consecvente
Țin, în aparență, timpu-n loc,
Decupând consensuri elocvente
Prin scăderi ce-aruncă lumea-n foc.

Foc părea a fi, oricum, în lume,
Dar, se pare, nu era de-ajuns,
Nimeni nu voia să și-l asume,
Și era crezut îndeajuns.

Se vorbește mult de o schimbare,
Tonul celor ce vorbesc este schimbat,
Unora spre bine li se pare,
Prea puțini văd ceru-nseninat.

E firesc, se spune, să se-ntâmple
Ceva ce devine elocvent,
Oamenii s-ajungă ninși pe tâmple
Spun și eu, uitând să fiu prezent.

Tablou de lume

În lume e atâta nepăsare
Că nici un gând frumos nu are loc,
Și-n corolarul ei de disperare
Nu mai există cale de mijloc.

Există, e vizibil, multă ură
Iar frica pare c-a învins pe toți,
Minciuna a ajuns fără măsură
Iar trădătorii-s dați ca patrioți.

Totul e-acum lipsit de rânduială,
Noroiul nu mai este doar decor,
Că au ieșit cu totul la iveală
Cei ce au fost mereu cozi de topor.

Și au ieșit cu totul la lumină,
Fără de teamă, fără de regret,
Cei ce găsesc, oricui, o mare vină
Că pot avea un gând păstrat secret.

Ideile perfect sincronizate
Sunt umbre relevante de ecou
Al râsului murdar, pe înfundate,
Din vorbe ce vorbesc de omul nou.

Puțin se mai vorbește de iubire,
Esența ei nu prea mai are loc,
Chiar ea i-ajunsă-n prag de viețuire
Intrând neceităților în joc.

Gândul frumos, nemaiavând motive,
De-a se deda concretului real,
Se-ascunde de idei speculative
Sau chiar ajunge într-un rol banal.

Motiv concret

Te-aș împărți mereu în doze mici
Punându-le cu grijă în pocale
Să nu mai am în viața-aceasta frici
Crezând în evidențele banale.

Nu te-aș lăsa acestor acestor timpuri seci,
Ce au o sete, de dureri, nebună,
Și nici pornirii vânturilor reci
Știindu-le cu gândul spre furtună.

Aș face buruienile trifoi,
Scânteia brumei aș preface-o-n rouă,
Ca pasul să îți fie mai vioi
Spre clipa ce începe-o viață nouă.

Suport de cale

Tu poți să schimbi și data morții mele,
Legi scrise poți rescrie-n univers,
Ducându-mă degrabă printre stele
Făcându-mă să uit cât am de mers.

În lumea ce se lasă îngropată
De niște-ncrengături numite neam,
Nici dragostea nu poate să răzbată,
Primește totdeauna vot de blam.

S-a vrut, și se tot vrea, ca totdeauna
Poruncile să aibă rol primar,
Și ca efect să aibă-ntotdeauna
Suport în presupusul arbitrar.

Contrar a tot ce pare-a fi rutină,
Și-a tot ce pare-a fi consensual,
Ți-e gândul spre izvorul de lumină
Cu sens imperativ în mod real.

Din flori și buruieni, amestecate,
Prin vrerea ta, un Rai poți încropi,
Și să-ți pulsez în simțurile toate
Ca să nu am nici timp de-a obosi.

Poți face ceasul ore-ntregi să bată
Ca să-mi aduci aminte să trăiesc,
Și să mă-ntorc la cel ce-am fost odată,
Spre poarta vieții drumul să-l găsesc.

Poți să-mi întorci chiar drumul înspre moarte,
Când mă apuc să-l bat cu pas grăbit,
Și să mi-l duc astfel spre mai departe,
Acolo unde știi că-mi e sortit.

Expunere de prim plan

De mult n-am mai văzut un gând frumos,
Un gând ce urcă singur înspre stele,
Al omului ce merge doar pe jos
Netemător de visele-i rebele.

Îmi este, tot mai mult, de oameni dor,
Dar parcă-n jur pustiu-i tot mai mare,
Clipă de clipă sufletele mor
Sau unii le expun înspre vânzare.

Chiar și speranța simt că a murit,
În a spera fiind deja săracă,
Firescul ei de sensuri mult golit
De cei ce au ca suflet piatra seacă.

Totu-i fațadă, mască, ori e fard,
Cuvintele cu grijă sunt alese
Să fie clar simbol, și chiar stindard,
Celor ce au ales să nu le pese.

Și-i scos mereu în față, în prim plan,
Modul succint ca formă reușită
Propus în mod fățiș și grosolan
Pentru o viață, prin tipare, fericită.

Dar în tipar prea multe nu încap,
Ideea de om bun nu mai încape,
Văzută-i ca un soi de handicap
Ce duce adevărul prin hârtoape.

Și nu încape nici cel ce e demn
Sau cel fără consensuri compromise,
La modă-i iar limbajul sec, de lemn,
Cel ce ucide, fără teamă, vise.

Lipsește gândul bun, gândul frumos,
Și lipsa lui e tot mai evidentă,
Decorul vieții-i azi bolnăvicios,
Absurditatea-i, mai mereu, prezentă.

Incomoda definire

Iubirea n-are timp de explicații,
Nu-și caută nici semne de-ntrebare,
Nu-și dă idei cu rost de conotații,
Fiind chiar ea concretă întâmplare

N-are nicicum lumescul înțeles
Al celor puși pe simpla judecată
Ce pun în joc, oricând, un interes
Ca să existe plată și răsplată.

Sub înțelesul, oarecum sumar,
Al punerii în rol de datorie,
Totul ajunge trecere-n zadar
Tocmai prin drumul ei spre armonie.

Și nu stă sub însemn de prevestiri,
Nu-i orizont firesc de clarvedere,
Chiar dacă e bogată-n amintiri
Din viitorul ce îi dă putere.

Iubirea nu stă prinsă în năvod
Când unii cred că ar putea fi prinsă,
Fiindu-le-n putere și comod
De-a arata-o candelă aprinsă.

Nu stă să cadă noapte la-nvoieli
Ori căutări de consolări deșarte,
Presupunând răspunsuri la-ndoieli
Tărăș-grăpiș mergând spre mai departe.

Și nu se dă tiparului comun
Al celor ce o vor frumos descrie,
Al celor ce trăirii o impun
Uitând să știe cum e dat să fie.

Avându-și sensul ei de corolar,
Nu joacă roluri, nici nu se preface,
Chiar dacă nu privește-n calendar,
Cade mereu cu trecerea la pace.

Iubirea n-are timp de complicații,
De emigrante vorbe mult alese,
Nici de-așteptări prin flirt și conversații,
Ce-aduc aminte de plimbări în lese.

Deghizante metereze

Îmi pierd ideea, nu mai sunt concret,
Ba chiar decad într-o gândire sumbră
De parcă însumi eu aș fi regret
Și-aș accepta să nu mai am nici umbră.

Mă-mpinge gândul unde nici nu știu
De sunt cu-adevărat pe metereze
Sau, pe ascuns, într-un curând târziu
Prin catacombe drum o să-mi creeze.

Cum nu mai cred că ziua este zi,
Nu pot să spun cum e un miez de noapte,
Chiar dacă prin apus aș defini
Distanța dintre adevăr și fapte.

Îmi reproșez că nu sunt consecvent,
Și nici grăbit la forme de schimbare,
Că orice fac rămân intransigent,
Punând mai tot sub semn de căutare.

Parcă nu pot să-nvăț să mă înclin
În fața unor vorbe ticluite,
În fața celor ce vânzând venin
Vor viețile degrabă irosite.

N-am nici repere de a-mi face drum
Printre atât de multele șicane
Ce fac din ceață umbra unui fum
Spre a ascunde marile capcane.

Mă simt ecou al celui ce-a ratat
Plecarea spre destinul ce-l așteaptă
Și nu l-a definit ca renegat
Când s-a ferit să urce altă treaptă.

Simt tot mai mult că pierd și rătăcesc
Printr-un noian absurd de amănunte,
Intrând în deghizatul joc drăcesc
Făcând mult caz de împliniri mărunte.

Fuga prin cerc

Îți spun din nou, iubito, ia aminte,
N-ai cum să fugi, n-ai unde să mai fugi,
Tot ce mai poți e să m-aștepți cuminte,
Să nu-ți dorești speranța să-ți înjugi.

Nu știi nici tu de ce te-ai vrea, pe fugă,
Să te ascunzi de ceea ce ai fost,
Cât recunoști că visul tot conjugă
La timp prezent pornirile cu rost.

Dar nu e vremea să mă-ntrebi pe mine,
Cum poți să-ți faci, fără crâcniri, curaj,
Să-mi spui că vrei nu îți este bine
Când nu mă simți motiv de-ați fi miraj.

Prefer să tac... Dar tocmai prin tăcere
Îți spun mai multe și te-nvăț, te-ndrum,
Cum poți trăi a clipelor plăcere
Și-a fi, mereu, reper pe-al vieții drum.

În tine eu exist ca amintire
Cea din trecut și cea din viitor,
Cu sens real de nouă definire
Ca adevăr mereu triumfător.

Și totul e firesc, nu-i conjuctură,
E piedestal al vieții ce-o trăim,
Ce, dincolo de norme și măsură,
Ne dă motiv dorință să ne fim.

Când se vor face multele puține
Dorindu-ne s-avem și timp mai mult,
Cerându-mi să mă simți profund în tine,
Mă vei voi însemn și dar ocult.

Și-ți va fi clar că nu aveai scăpare,
Fugind tot înspre mine-ai fi ajuns,
Trecând de mări și tări, trecând hotare
Spre a mi te da chiar pe ascuns.

Clarul real

N-ai nici o șansă, nu te poți opri,
Gândul deja în viitor îți zboară,
Spre clipa când șoptit mă vei grăbi
Să fii cea care-n vise mă coboară.

Întâiul pas îl simți deja acum,
Când mâna-mi va porni să contureze
Reperele consensului ce drum
Spre pântecu-ți va fi să ilustreze.

Și tot de pe acum îți este clar
Că-n grabă coapsa-ți toată dezgolită
Oprind absurda trecere-n zadar,
Prin arcuire îmi va fi ispită.

Ochii țintiți spre înălțimi, spre cer,
Ți-i vei avea gând goală vei fi toată,
Lăsându-mi-te fără de mister
Spre a te ști a clipelor răsplată.

Și pântecu-ți zvâcnind, îmi va da semn
Că nu-ți mai ai în gând altă idee,
Pecetluind cu-al șoaptelor îndemn
Menirea-ți de-a te ști, trăind, femeie.

Totul va fi real, prea clar, firesc,
Eternizat de-a rostului urmare
Prin adevărul cel mai omenesc,
Numit, de multe ori, o întâmplare.

De renunțat n-ai cum să mai renunți,
Nici nu mai poți să vrei o altă vreme
Că dintr-un timp al pașilor mărunți
Astăzi trăiești pe praguri de dileme.

N-ai nici o șansă, ți-este dat a ști
Să nu îmi fii, în aventuri, pereche,
Ca arătând ce mult mă poți dori
Să devenim, firesc, poveste veche.

Ieşire din cutume

De-acum nu pot să spun că-mi eşti ispită,
Ai devenit reperul unui drum
Ce bate paşii mersului acum
Spre clipa ce de mult ne e menită.

N-am eu motiv, nici tu nu ai motive
Să punem gratii sensului firesc
Ce nu ascunde visul omenesc
Sub vorbe şi principii evazive.

Ştiu poarta către Rai ce mă aşteaptă
Să intru la momentul potrivit
Cum ştii şi tu că totu-i prevestit
Doar noi n-am mers pe calea cea mai dreaptă.

Trăim acum o simplă aşteptare
A primei reuşite-mpreunări,
Când noi, nepăsătorii de urmări,
Vom pune preţ pe orice întâmplare.

Se va-ntâmpla să tot fugim de lume
Fără ca-n gând pe fugă să fim puşi
Şi să ajungem, prin destin, supuşi
Trăirilor excluse de cutume.

Mă vei dori şi-ai să-ndrăzneşti a-mi spune
Că timpul n-are rost dacă-i pierdut
Şi să-i tot dăm un sens de început
Prin orice gând al faptelor nebune.

Ne vom ascunde ziua în pădure
Ca regăsirii să îi facem drum,
Iar noaptea, ca-ntr-un fapt lumesc postum,
Trăirile mereu or să ne fure.

De-acum îmi eşti, de-a dreptul, o dorinţă,
Şi-ţi sunt un gând sedus de viitor,
Ce nu se lasă prins de-al vieţii zor,
Redat de vis cu cea mai mare ştiinţă.

Regăsita taină

Iată, iubito, am trecut de toamnă,
Ne vom lua iubirea înapoi,
Uitând de toţi ce-n ură te îndeamnă
Şi ne îndeamnă să uităm de noi...

Ne vom iubi când ploaia de afară
Va deveni un simplu fapt divers
Şi va voi cu totul să dispară
Când ne vom fi motiv de univers.

Va îngheţa lumina în fereastră
Ca nu cumva să credem în umbriri
Când faptele vor fi povestea noastră
Despre firescul unei mari iubiri.

În faţa vieţii ne vom lua revanşa
Chiar dacă timp prea mult ne-a fost furat,
Dându-ne, iar, de-a dreptul, avalanşa
De fapte spre un vis de neuitat.

Nu prea vom şti de-i zi ori de e noapte
Şi vom uita de-al lumii calendar,
Când sânii tăi, ca două mere coapte,
Mi te vor face, grabnic, dar din dar.

În arderea de dor şi de dorinţă
A pântecului tău, neobosit
Mă voi simţi şi, plin de stăruinţă,
Mă vei avea, al tău, necontenit.

Ne vom întoarce spre o altă vreme
În care ne aveam, pe rând, datori
De-a ne numi soluţii la probleme,
Şi, într-un fel, în doi, nemuritori.

Zăpada va fi semn că altă toamnă
Veni-va să întrebe de noi doi,
Şi-ai să-i răspunzi chiar tu, frumoasă doamnă,
Că ne-am luat iubirea înapoi.

Dor boem

Mă simt atât de singur câteodată
De parcă sunt o insulă-n pustiu,
De drumurile lumii mult uitată,
Rar amintită de un vis târziu.

Mă ninge amintirea şi troiene
În juru-mi fac un zid perfect, real,
Simţiri trecute, jinduri pământene,
Mă-nlănţuie ardent, atemporal.

Îmi vii în gând, la fel ca altă dată,
Trupul tău tainic ninge dor boem,
Un timp apus, o filă demodată,
În cartea vieţii actual poem.

Acum păşeşti printre priviri obtuze,
Şi prin furtuni ce ni se vor alint,
Văd că-ţi îngheaţă zâmbetul pe buze,
Neacceptând idei ce, jalnic, mint.

Cândva, demult zăpezi din altă iarnă,
Ne fermecau sub al iubirii cer,
Azi s-a pornit tristeţea să se-aştearnă
Învăluind speranţa în mister.

Trepte în urcare

Urc, zi de zi, o treaptă către cer,
Şi pun, din când în când, în calendare,
Însemnul unui elocvent reper
Ce va rămâne lumii-ntru mirare.

De tot mai sus, mereu cercetător,
Mă las sedus de marile probleme,
Ca să nu fiu şi eu un trecător
Strivit de controverse şi dileme.

Am amintiri din timpul ce-a trecut
Dar mi-amintesc şi ce va fi să fie,
Prezentul doar îmi e necunoscut,
Deşi el clar de mine multe ştie.

Poate şi mie prea îmi este greu
Vremii de-acum să îi găsesc motive
Când face din nimic un dumnezeu
Preocupat de rosturi prezumtive.

Şi, poate, în idei, absurd, greşesc,
Furat de treceri grabnice-n extreme,
Preocupat de sensul prea lumesc
Al unor legi ce nasc mereu probleme.

Dar certitudini caut şi tot am
Că printre şerpuiri trag linii drepte,
Fără să uit ce sunt şi ce eram,
Fără să uit urcarea altor trepte.

Cu fiecare zi ştiu să tot urc,
Şi sunt aproape, mai mereu, de stele,
Între miraje nu mă mai încurc,
De multă vreme am uitat de ele.

N-am îndoieli, nici teamă nu mai am
De clipa când condiţia umană
Va regăsi, pe cel care eram,
Persoană tuturor contemporană.

Dorinţă de toamnă

Vreau să te gust iubito-n miez de toamnă,
Când frunzele dau umbre arămii,
Şi prin căderea lor, cu zor, ne-ndeamnă
Să fim însemn al nopţilor târzii.

Să fie totu-n tihnă, pe-ndelete,
Sânii-ţi să-mi fie interzisul fruct
Ce poartă chiar a Raiului pecete
Şi să te fur cu drept de uzufruct.

Iar pântecu-ţi în zbateri de ispită
Uita-va orice gând răzleţ, păgân
Când te vei vrea de-a pururi dăruită
Şi-n tine, tot de-a pururi, să rămân.

Cu jind aprins în trupuri dezgolite,
Pe pat de rouă pur şi diafan,
Ne-om răsfăţa cu gânduri iscusite,
Trăind dorinţa sensului spontan.

Chiar sub lumina razelor de soare,
Împreunaţi ca rug pârjolitor,
Ne vom trăi, cu sete şi savoare,
Iertarea de-aşteptări sub fald de dor.

Spre mai târziu gândind fără de teamă,
Ne vom gusta simţind că suntem noi
Uitând de tot şi neluând în seamă
Pe cei ce vor vorbi urât de noi.

Aşa va trece toamnă după toamnă,
Cu amintiri şi cu trăiri de vis,
Gustându-te mereu, frumoasă doamnă,
Mereu intrând prin tine-n Paradis.

Tipar fără tipare

Tipare pentru mine nu există,
Îmi sunt tipar rigid, extrem de dur,
Şi-n el direcţii clare coexistă,
Tendinţa lor dau un închis contur.

Chiar dacă unii spun că nu se poate
Să merg pe drumul ce mi-l văd întreg,
Găsesc o cale să îl pot străbate,
Şi nodul gordian să îl dezleg.

Oricât ar fi să dau de-mpotrivire,
Ori de ideea de refuz nebun,
Nu mă îndeamnă gând înspre oprire,
Uitând că pot şi eu să mă opun.

Aşa mi-e dat, să merg tot înainte,
Să nu m-abat şi nici să mă înclin,
Să fac ce-mi vine, pe moment, în minte
Râzând de al ispitelor suspin.

Şi am uitat de tot să-i iau în seamă
Pe cei ce plânsul repede-şi găsesc
Chiar ajungând, sub masca lui, să geamă
De nu aud cuvântul ce-şi doresc.

Nu-i lacrima în stare să-mi răpească
Accentul ce pe căutări îl pun
Când sacra libertate omenească
Văzută-i ca un drept inoportun.

Şi chiar când unii cred că umilirea
M-ar face să mă-nchin şi să cedez,
Eu drumu-mi merg, ştiind că am menirea
De a-mplini ceea ce am drept crez.

Nu-ncap, nicicum, în clasice tipare,
Nici logica nu pot s-o deformez
Să fiu un ins, un simplu oarecare
Şi dreptul la credinţă să-mi cedez...

Orizont de profunzime

Voi pune iar o haina-n plus pe mine
Şi voi pleca prin umbre de îngheţ,
Să construiesc palate din ruine
Tratând al iernii ger cu mult dispreţ.

Şi voi privi lumini cu grabă stinse
De cei ce dau luminii rol de fard,
În drumul către zări înalte, ninse,
Pe care crucea vieţii e stindard.

Voi face drum privirii înspre stele
Să nu m-abat, să nu mă rătăcesc,
Să mă-ncălzesc cu visurile mele
De-ar fi să trec prin crivăţul câinesc.

În nopţi cu ger va fi să mă-ncălzească
Cenuşa unui foc de prin trecut
Ce vrea, prin revenire, să tot crească,
Arzând mocnit, puternic, sau tăcut.

Cerul senin, fixat de ger şi stele
Se va voi a-mi fi reper de drum
Spre orizontul ce, printre zăbrele,
S-ar vede învelit în nori de fum.

Însă de sus, de dincolo de ceaţa,
Va fi să pot privi în viitor,
Nemairiscând ca străluciri de gheaţă
Să mă atragă în mirajul lor.

Şi am să văd trecutu-n limpezire
Chiar de-i ascuns de taine şi uitări,
Numindu-l un crâmpei de amintire
Sortit prin nuanţate-ndepărtări.

De-acolo, din fireasca înălţime
A celor ce au mers mereu pe jos,
Mereu voi merge înspre profunzime
Şi-am să cobor doar ca să mor frumos.

Portret din vedere

Julianei Chetrone

Te văd pictând... Îmi eşti un lait motiv
De-a nu mai cere vieţii socoteală,
Lăsându-i dreptul ei imperativ
De-a te privi, maiestuasă, goală.

Îmi zic tăcut, că n-am cum să-mi explic,
Că sunt sedus de propria dorinţă,
Că dându-ţi explicaţii mă complic
Şi n-o să dai ideii-ngăduinţă.

Chiar dacă-ţi scriu, tot nu mă dumiresc
De ce găsesc cuvinte curajoase
Spunându-ţi, nonşalant, tot ce gândesc,
Când spusele-mi pot fi periculoase...

Te văd pictând... dar nu e tot ce văd,
Privirea nu mi-e dat să se oprească,
Şi văd mai mult, sau poate doar revăd
Firescul dintr-o viaţă omenească.

Mi te arăţi, concret, aşa cum eşti,
Văd pântecu-ţi ce, printr-o tresărire
Îţi dă speranţe şi îţi dă şi veşti
Despre al faptei rost întru simţire.

E totul plin de sens imperativ,
Iar tu îi eşti concreta elocvenţă
Ce fiecărei clipe dă motiv
Spre a se şti cu ea în concurenţă.

N-am cum să nu-ţi vorbesc de sânii goi
Ce-ţi vei dori să-mi fie relevanţă
În cea dintâi pornire când, noi doi,
Vom fi uniţi de faptă şi speranţă.

Te văd pictând... Dar văd cu mult mai mult,
Decât pot ochii tuturor să vadă,
Ceea ce-n tine e, firesc, ocult,
Dor de trăiri lipsite de tăgadă.

În floare de soare

Până spre seară neavând răbdare,
Pe tine te-aş fura în plină zi,
Te-aş duce într-un câmp cu flori de soare,
Privirii, ca ispită, să-mi poţi fi.

Sub umbra, ce va fi să se rotească
De cum pornirii te vei face rost,
Când dezbrăcându-ţi haina ta lumească
Sânii-ţi să-i simt al faptei avanpost.

Să-mi laşi privirii coapsa dezvelită
Făcându-se dorinţelor reper,
Când mâna-mi dovedindu-se grăbită
Va desluşi al pragului mister.

Şi fără să mă tem de-a fi-n derivă,
Să simt că-n tine-s bine ancorat,
Când valul vieţii, fiindu-mi împotrivă,
Mă va voi de lume-ndepărtat.

Să-mi fii imbold ce-n profunzimi mă-ndeamnă
Când impulsivă am să simt că vii
Ca să mi-aduc aminte ce înseamnă
Firescul evidenţelor târzii.

În pântecu-ți cu forme rotunjite
Precum cupola unui sfânt altar,
Să mă păstrezi, uitând alte ispite
Ce te vor vrea spre trecere-n zadar.

Abia târziu, când se va face seară
Să ne întoarcem lumii fără rost,
Ce ne-ar primi cu vorbe de ocară,
De-ar şti ce tu mi-ai fost şi eu ţi-am fost.

Şi-atunci abia voi şti să am răbdare
Ca să te fur sfârşitului de zi
Ca-n amintirea florilor de soare
În tine să mă pot reînzidi.

Deductivele motive

Într-o noapte, oarecare,
Timpul fără de hotare,
Ne-a pus semn în calendare...
Şi tot el ne-a dat motive,
Cu trăiri explicative,
Şi consensuri deductive.

Mi te-ai vrut ca dar lăsată,
Şi extremă inspirată
De speranţă afirmată.
Definind a vieţii clipă,
Mi te-ai dat fără risipă,
Ca să cred că-i totu-n pripă.

M-ai voit a fi în tine,
Iar cuvintele, puţine,
Defineau crezuri divine.
Umbrele ca să dispară,
Teama de urmare, clară,
Ai lăsat-o-n frig, afară.

Şi-a fost clara evidenţă
Pusă-n rang de imprudenţă
Că erai miez de esenţă.
Într-o formă-ntâmplătoare,
Ai dat nopţii o valoare
Pentru vremea viitoare.

Şi-am trecut, făptaşi, o vreme
Când o ploaie de probleme
Ne-nvăţau a nu ne teme.
Îmi veneai ziua, în grabă,
Să-mi fii dar, să fii podoabă
Clipei ce speranţe-njgheabă.

Într-o lume ce-i tot mică,
Ochii, hai, te rog, ridică,
N-ai de ce să-ţi fie frică.
Azi avem motive clare
Să n-avem deloc hotare,
Să-mi fii lacrimă de soare.

Esenţe de evidenţe

N-a fost deloc o simplă întâmplare,
Fiind dovadă tot ce va urma,
Că mi te-ai vrut ca dar şi-mpreunare
Păstrându-mă ca-nsemn în viaţa ta.

Ne-am împărţit cândva a nopţii clipă,
Gândind că toate se vor aşeza,
Şi nu vom face de-aşteptări risipă
Şi nici furtuni nu ne vor zbuciuma.

Era o noapte plină de lumină,
Chiar umbrele voiau a lumina,
Când goală, doritoare şi senină,
Te-ai vrut definitiv a fi a mea.

Şi mă simţeai, simţeai concret ideea
Că nerăbdării mele vei ceda,
Dându-mi motiv să ştiu că tu, femeia,
Eşti viitorul ce îl vom avea.

Sânii rotunzi, însemn de nemurire
Deja ştiind că multe vor urma
Semn îmi dădeau că-n pântec a rodire
Ca amintire pururi îţi voi sta.

Şi n-au mai stat secundele s-aştepte
Un gând ce-ar fi putut întârzia,
Simţind că altfel nu pot să îndrepte
Şerpuitorul drum din viaţa ta.

Zvâcnetu-ţi scurt ne-a fost însemn de cale
Spre clipa următoare ce ştia
Că-n evidenţe pur esenţiale
Trăirile oricând ne vor afla.

Şi-aşa ne-am fost însemn prin uz de fapte
Ce ne-au redat motive de-a spera
Că după orice zi, un miez de noapte,
Spre împliniri mereu ne va-ndruma.

Corolar de nefiresc

Nu te-ntreba de ce aşa e viaţa,
De ce nu se întâmplă ce-ţi doreşti,
Că limita ideilor e ceaţa
Ce tu, prin întrebări, o tot scorneşti.

Tot contestând se pierde multă vreme,
Se pierde timp, pierzându-se idei
Şi-n locul lor doar fapele extreme
Vor mai putea avea, formal, temei.

Nu mă-ntreba de ce îmi este fapta
Altfel decât se poate-a fi în gând,
De ce alerg în stânga şi în dreapta
Şi chiar odihna mi-o găsesc mergând...

Tot căutând să ştii ce e cu mine
Pierzi din vederi un ţel esenţial
Şi n-ai să ştii ce-i rău ori ce e bine
Când vei privi concretul ca banal.

Nu-ţi întreba trăirea de motive
Ce te conving să uiţi de-mpotriviri
Când notele-ţi mereu explicative
Îţi lasă-n adormire mari simţiri.

Iluzia având-o-ntre repere
Nu poţi să vezi al vieţii orizont,
Şi pui accente dure de-ncheiere
Pe alt absurd, exorbitant decont.

Nu întreba de ce nu-ţi ai credinţă
Aşa cum o spui şi-o vrei a-ţi fi stindard,
Când te-ndoieşti uitând de stăruinţă
Şi-n rug aprins idei şi gânduri ard.

Trăind mereu gândind că o-ncercare
Nu poate să îţi facă nici un rău,
Pui crezul sub un semn de întrebare
Şi-ţi faci un Dumnezeu din gândul tău.

Puţin convins, trecător

De-atâtea ori s-a spus că trec prin moarte,
Că n-am să pot să mă întorc din drum,
Iar, mai apoi, că-i greu s-ajung departe
Şi bine-ar fi tăcerea să-mi asum.

Mi s-au mai dat şi termene precise
Fixate în căderi sau decăderi
Ca nu cumva să mă îmbăt cu vise
S-ajung să spun că mâine a fost ieri.

Chiar m-au lovit ideile cu pietre
De nu puteam altfel să fiu lovit,
Şi mă voiau ca scrumul de prin vetre
Când ploile le sting necontenit.

M-am ostenit cu gânduri fără fapte
Pe graniţa acestui timp ocult,
Pierzând speranţa viselor de noapte,
Ca nu cumva să vreau visa mai mult.

Dar visele, lipsindu-se de vină,
Concretizând conceptul expansiv,
S-au definit ca umbre de lumină
În clar consens cu-al clipelor motiv.

Şi am trăit, an după an, de toate,
Urcând oricum, chiar şi văzut căzând,
Din piatră seacă apă să pot scoate,
Şi chiar să râd când dat ar fi să plâng.

Orgoliul l-am lăsat a fi ispită,
Uitându-l într-un timp nedefinit,
Să pot trăi o noapte mărginită
De-al zilei prag şi-al faptei rost sortit.

N-am să contest... posibil că prin moarte
Am şi trecut, dar poate-am fost grăbit,
Aveam, şi am, în gând s-ajung departe,
Şi nu mă simt deloc prea obosit...

Noutatea de context

Povestea ta e pentru tine nouă,
Şi-ţi este greu, prea greu să o-nţelegi,
Părându-ţi adevărul rupt în două,
De-o lume ce îşi are alte legi.

E pentru tine nouă, însă-i veche,
De multe ori, cumva, te-am prevestit,
Din vremea când, ad-hoc, eram pereche
Şi nopţii bucurii i-am dăruit.

În juru-ţi e prea multă răutate,
Şi mulţi ce cred că ai ajuns vânat
Strivită de o falsă libertate
În care cu motiv te-ai avântat.

Vorbe prea multe, lipsa de măsură
Te-arată prin castele de nisip
Cu fapte de extremă anvergură
Ce lasă urme chiar şi pe-al tău chip.

Mi-a tot trecut prin gând această vreme,
Şi te-am văzut în ea trăind, în vis,
De-aceea ştiu că ai de ce te teme,
Ştiu că te vezi căzând într-un abis.

Abisul e, prea bine ştii, aproape,
Mereu la fel şi tot mereu altfel,
Voit de cei ce vor mereu să scape
De-al neputinţei evident apel.

Chiar mlaştini, dedesubt, ţi-s pregătite,
Şi îngropări sub maluri de gunoi
Cu vorbe de ocară, pregătite,
De cei ce sunt cu sufletu-n nevoi.

Dar toate se vor stinge într-o noapte
Când ne vom fi aşa cum ne-am mai fost,
Părtaşi la adevărul unei fapte
Ce va lăsa urmărilor un rost.

Efemera opoziţie

Acum suntem străini... Aşa îţi spui
Şi crezi că starea asta va tot ţine,
Chiar dacă eu îţi spun că-i prea târziu,
Curând vei împărţi un gând cu mine.

Vom fi totuna cu al clipei pas,
Fără să ştim c-avem idei comune
Punând chiar şi soluţii în impas
Când faptele vor şti ce vor impune.

Din intuiţii azi chiar vezi un drum,
Dar tot îţi spui că încă nu vezi bine,
Însă trecând de norii mari de fum,
Vei împărţi întreaga zi cu mine.

Consensuali vom fi şi mărturii
Urmările continuu vor depune
Trăind, tu, clipa marii bucurii
Numind chiar constatarea o minune.

Percepţii clare nu se întrevăd
Cât încă spui că nu prea îţi convine,
Dar când va fi să fugi de un prăpăd
Vei împărţi acelaşi pat cu mine.

Vom deveni, cu fiecare gând,
Un tot, întreg, legat prin simple şoapte
Cei ce în vis mistere deslegând,
Daruri se vor în fiecare noapte.

Accentele consensuri ne impun,
Părerea mea şi ţie-ţi aparţine
Simţirile un rost deja expun,
Vei împărţi al vieţii trai cu mine...

Incomoda netăcere

Ţi-am spus cândva că tac, dar n-am tăcut,
M-a obligat prea multa ta tăcere
Să uit că îţi eram necunoscut
Pe când credeai în gânduri efemere.

M-au obligat pornirile spre fapte
Ce trebuia, cumva, să le opresc,
Şi să-ţi arăt, în fiecare noapte,
Ceea ce e firesc sau nefiresc.

Cum nu aveai nicicum un ţel ţintit,
Cum nu-ţi aveai uşor o cale dreaptă,
Tăcerile, uitând, le-am părăsit
Ca tu să ai motiv la orice faptă.

Printre idei ori gânduri efemere,
Nici nu ţi-am spus c-am renunţat să tac,
Că tu, luându-mi dreptul la tăcere,
Ai vrut cu mine însumi să mă-mpac.

În mod direct ori, altfel, evaziv,
Am pus accent pe fostele accente
Ce te zoreau să îţi găseşti motiv
În nişte adevăruri aparente.

Sunt martorul destul de incomod
Al trecerii de graniţele, multe,
Ce te-au făcut să fii un calapod
Al faptelor sumare şi oculte.

Multe idei, pe-al umbelor trecut,
Sunt pete evidente prin nuanţă,
De care-ai vrea să ştii c-au dispărut
Prin marea-ţi nevoită ignoranţă.

Şi n-am să tac... Nici nu mai ştiu să tac,
Am, zi de zi, continue motive,
Fire în patru grabnic să desfac
Sub presiuni mereu imperative.

Amprentatele contraste

Şi, iarăşi se făcea că ne e bine,
Şi se făcea că iarăşi ne iubeam,
Mă regăseam, din nou, amprentă-n tine
Şi fiecare zi ne-o dăruiam!...

Un vis frumos, o mare amăgire...
Sunt singur şi vin iarăşi zori de zi
Ce se doresc a fi o împlinire
Şi drumul plin de gropi a-mi netezi.

Memoria, din ce în ce, mă lasă,
Nimic nu mai îmi este de ajuns,
Şi nu-mi mai pasă, nicidecum nu-mi pasă
Că focul chiar în arderi e ascuns.

Din foc, acum, o umbră doar se vede,
Iar scrumul este tot ce a rămas,
La nici un drum nu-mi vine a purcede,
Doar întuneric văd la orice pas.

Am ars ca două torţe separate,
Chiar dacă prin scântei ne-am şi unit,
Dar mult prea multe fapte evitate
Astăzi ne dau prea multe de-mpărţit.

Nisipul s-a făcut chiar el clepsidră,
Văzându-ne mereu pe contrasens
Porniţi la vânătoare ca o hidră
Ce nerăbdării îşi găseşte sens.

Vin zorii zilei, ce, grăbit, va trece
În căutarea unui drum ocolitor,
Sătulă de beţii cu apă rece
Cu mult prea mult abstract amăgitor.

Am să-ţi rămân contraste amprentate
În felul tău de a trăi şi-a fi,
Când ai să crezi că o necesitate
Oricum ar fi te poate împlini.

Atunci vei vrea să ştii că ne e bine,
Îţi vei dori heraldic semn să-ţi fiu,
Să simţi că sunt cu tine şi în tine,
Şi că acolo sunt vei vrea să ştiu.

Contraste în decor

Mi-e viața un decor pentru o dramă,
Eu însuni sunt ce n-am vrut..., un ecou,
Un amănunt de neluat în seamă,
Un mărunțiș... pierdut la cazinou...

Sunt ziua care se ascunde-n seară,
Un trubadur îndrăgostit, hoinar,
Dar sunt arcuș rămas fără vioară,
Un saltimbanc cu plănsu-n buzunar.

Mă simt o simplă frunză ce se frânge,
Și cade rătăcită pe asfalt,
Când adevărul vieții mi se plânge
Că nu mai văd albastru ceru-nalt.

Sunt ca un om ce e lipsit de nume,
Ce chiar și gându-și are renegat,
Un chip captiv în vechile albume,
De cei din jurul lui de tot uitat.

Mi-edor de adevăr, mi-e dor de mine,
Îmi este dor să-mi fie iarăși dor,
De cel ce zace azi printre ruine,
Râzând înspre plăcerea tuturor.

Vinovat, hai-hui

Mi-e greu să cred că e lumină
Când nicăieri lumină nu-i,
Știind că am și eu o vină,
Prefer să plec prin viața mea, hai-hui!

Mă cheamă vântul, cerul, dorul,
Mă cheamă timpul ce-a trecut,
E toamnă, schimb grăbit decorul,
Nu vreau să fiu recunoscut.

Prea istoviți-mi stropi de viață,
Mă fac să vreau să plec la drum,
Refuz statutul de paiață,
Cu ochii-nlăcrimați de fum.

Nu vreau să înfiez iluzii,
Mascând absurdul compromis
De a propune prin aluzii
Ideea clipelor de vis.

N-am vrut o viață definită
De efemere bogății,
Dar azi o simt ca mărginită
De marile-mi vinovății.

Înțelegerea profundă

O noapte de-ai s-ajungi să fii cu mine,
De nimeni, unde suntem, neștiuți
Ai să-nțelegi ce-nseamnă a-ți fi bine,
Și cum se uită anii, mulți, pierduți.

Lăsându-mi-te, în privire, goală,
Când stelele pe cer se vor ivi,
Vei învăța a-ți cere socoteală
De tot ce n-ai mai vrut a defini.

Când coapsele-ți sub mână-mi se vor face
Repere înspre poarta unui Rai,
Vei ști ce-nseamnă a trăi în pace,
Simțind că vieții poți să te redai.

Și-apoi, când căutarea mea, profundă
Va deveni motiv de întrebări,
În încordarea lor, fără erori, rotundă,
Vei defini extremele schimbări.

Sânii fiindu-ți liberi de umbrire,
Mă vor lăsa să-i tot găsesc simbol
Consensului ce-n formă de zvâcnire
Te va scăpa de-al gândului control.

Denominând prea multele motive
Ce te-au vândut contrariului trecut,
Cu mine, noaptea, sensuri sugestive
Se vor fixa de pragul absolut.

Mi te vei vrea ispită și-mplinire
Concretului prin care să-ți rămân
Întipărit în tine spre rodire
Și clipelor extazului stăpân.

O noapte doar, atât va fi a spune,
Și-apoi va fi să nu mai numărăm,
Trăindu-le mereu ca pe-o minune
Uitând ceva să ne mai întrebăm.

Reîncepere de seară

Din seara-aceasta altfel o să fie,
E vremea de-a trăi și mari schimbări,
Va fi să simți reala bucurie
De-a fi motivul unei mari chemări.

Uitând trecuturi și trecute fapte,
Vei ști să-ți ai acum întâiul pas
Spre definirea miezului de noapte
Când nu e măsurat de simplul ceas.

Prezent mereu voi fi de-acum în tine,
Și-ți vei dori, continuu, repetat,
Ca mărturie să mă ai, pe mine,
În trupul tău însemmnul încrustat.

Gustându-mă, de fiecare dată,
Gustul dorinței vei dori să-l știu
Când coapsele-ți un singur drum mi-arată
Ca împlinire să ajung să-ți fiu.

Sânii vibrând vor fi, în orice clipă,
Dovada unui gând înălțător
Că timpului furându-i din risipă
Pântecu-ți e de viață roditor.

Nu va mai fi nimic să mai conteze
Așa cum până astăzi îți doreai,
Punând trecutul între paranteze
Cale deschisă vieții ai să ai.

Și viața în alt mod va reîncepe,
Nemaiținând furtunile în loc,
Pe mine începând a mă percepe
În tine jar și altfel mare foc.

Consensul prin psihoză

Acum trăim psihoza planetară
Pusă-n tiparul binelui comun
Iar adevărul e împins să piară
Când nu-i văzut cenzurii oportun.

Smintiții îmbuibați de la putere,
Crezându-se ai lumilor stăpâni,
Prin sadica, absurda lor plăcere
Ucid speranța zilnicelor pâini.

N-au scrupule când construiesc minciuna
Sfidând orice e dovedi real,
Dorind a controla, pe totdeauna,
Consensualul haos mondial.

Morișca morții nu se mai oprește,
În plasa ei chiar științele decad,
Și parcă nimeni nu mai îndrăznește
Trăirii vieții să-i mai facă vad.

Mereu accentul este pus pe frică,
Mizând pe-nfricoșarea tuturor,
Ca de va fi, cândva, la o adică,
Să se accepte că doar unii mor.

Și tocmai morții azi i se dă nume,
Motivul ei tot timpu-i amintit
Sub zvonul că omoară-ntreaga lume
Și nu se dă, în nici un fel, gonit.

Ideologi nebuni ne dau de știre
Că progresăm schimbându-ne rapid
Ca să putem să ne venim în fire
Din traiul ce ne-a fost mereu stupid.

Au decretat că pierderea de vreme
E adevărul marelui succes,
Că altfel pe Pământ sunt mari probleme
Și omul le crează în exces.

În nebunia lor, mereu profundă,
Pun în discuții tot ce e real,
Nepăsători că lumea se afundă
În sărăcia fără de egal.

Iar pe Pământ se moare, se tot moare,
Mor mulți bătrâni dar mor și mulți copii,
Veștile par verstiri de sărbătoare,
Psihoza e atuul celor vii.

Superlativa-ngăduire

Oricând te văd îți spun că eșt frumoasă,
Și nu mă tem ideea să-mi susțin,
Nici când te-arăți pe mine furioasă,
Numindu-mă, de-a dreptul, un nebun...

Și-ți dau dreptate, nebunia-i mare,
Nu are rost nicicum să ți-o ascund,
Deși ea este doar o întâmplare,
Ce-și are-n tine rostul ei profund.

Nici tu nu te ascunzi... și nici n-ai unde,
Privirii-mi lași să văd ce-i de văzut,
Chiar taine-n care mintea nu pătrunde
Din tot ce-nseamnă viitor trecut.

Văd formele ce n-au acoperire
Nici sub culori cu rol părtinitor,
Ce-mi dau, oricum, firească-ngăduire
Să-mi fii motiv de a-ți totfi dator.

Așa că-ți spun, oricând, că ești frumoasă,
Și corpul e model superlativ
Jucând mereu cu cărțile pe masă
Un rol concret și nu demonstrativ.

În fața mea mereu ești dezbrăcată,
Chiar dacă toți mi-ar spune că visez,
Chiar dacă tu te lași a fi tentată
De gândul că visarea-mi este crez.

Văd sânii și rotunda lor dorință,
Și pântecul cupolă de altar,
Însemn de regăsire prin credință,
Prin risipirea trecerii-n zadar.

Un corolar ce n-are cum să-mi scape
Sunt coapsele ce clipa definesc
Prin care sunt, fără de griji, aproape
De-al vieții adevăr, pur omenesc.

E prea normal să-ți spun că ești frumoasă,
E prea normal să spun și să susțin,
În fața lumii mult prea curioasă
Că ești esența planului divin.

Regrete în secrete

Spunem despre viață multe,

spunem c-ar avea secrete,

Pe sub semne de-ntrebare

le privim ca desuete,

Uneori, marea mândrie,

punând rosturi la-ndoială,

Ne împinge la a spune

că ne-a fost fapta greșeală...

Știu că-ți ai și tu secrete,

care îți tot vin în minte,

Orișicât le vrei uitate,

printre multele-ți cuvinte,

Stând cu sufletul în teamă

de urmările concrete,

Când n-au unde să se piardă

sub aspect de mari regrete.

Spui, normal, că n-ai secrete,

nici idei și nici motive

Ce te-ar vrea trăi în umbra

clipelor imperative,

Dar te văd privind în urmă

ca și cum îți ceri iertare,

Noaptea, razelor de lună,

ziua, razelor de soare.

Văd, tot văd... Păstrez tăcerea,

știu și eu la fel de bine

Că, iertând vinovăția,

îți tot amintești de mine,

Și de-al clipei ceas de seară

când ți-a fost clară ideea,

Că în tine se reînvie,

dăruindu-te, femeia.

Ții secretul într-o umbră

ca protecție firească

A schimbărilor profunde

din trăirea-ți omenească,

Te mai pierzi în amăunte,

însă-mi lași cale deschisă

De a ști ce-ți este viața,

ori cât ești de indecisă.

Despre viață nu știm multe,

nu știm multele-i secrete,

Despre oameni știm mai multe

doar din frici și din regrete,

Despre tine știu puține,

însă toate au valoare,

Ele-mi sunt mie secrete

cum sunt cele noi sub soare.

Reducerea la întreg

Reducând consoane sau vocale,
Tot ce-aș vrea să-ți spun rămâne-ntreg,
Și orice ar fi să-mi iasă-n cale,
Nu am cum, pe tine, sa te neg.

Nu-s alegătorul de cuvinte
Căutând culori după model,
Eu rostesc tot ce îmi vine-n minte,
După felul meu, mereu rebel.

Trupul tău ia formă de clepsidră
Când văd timpul ca un bun pierdut,
Neputinței dând un chip de hidră
Ce mă vrea la mâna ei căzut.

Și e un ulcior cu apă vie,
Un însemn heraldic de portal,
Devenind și vis și fantezie
Când îmi e dorinței ideal.

Din dorință prinde vorba viață,
În firescul ei nominativ
Ca îndemn, cerință și povață
Cu accent constant afirmativ.

Formele-ți devin ispititoare,
Definind mult așteptatul drum
Înspre revanșarda-mpreunare,
Pusă-n seama unui nou "Acum!".

Dispărând a lumilor distanță,
Nu mai am de ce răstălmăci
Gânduri de normală cutezanță
Ce nu pot, cuvinte mari, găsi.

Forma lor, concret elementară
Are-n ea esențe de simbol,
Care dă, uitând ceva să ceară,
Chiar dacă e notă de subsol.

Nu am vorbe mari... Trecând la fapte
Totul se-nțelege pe deplin,
Fie că e zi ori miez de noapte,
Mă vrei dar și îmi ești dar divin.

Tăcerea ipocrită

Mă-ntreb, cu îndoieli, de-s ipocrit
Când gândul mi se pierde în tăcere
Și nu îți spun ce vis a născocit,
Când chipul tău i-a dat, pe-ascuns, repere.

Mă simt cam fals, cu lipsă de curaj
Lăsând ca timpul, cu o zi, să treacă
În rolul de prea simplu personaj
Ce-n marea de tăcere se îneacă.

Și totuși nu mai pot, nu-mi mai accept
Privirea să mă pună-n așteptare,
Îmi spune rostul firii că nu-i drept
Să fiu nesfârșită amânare.

E prea normal, e clar, e omenesc
Să-mi fii și ispitire, și dorință,
Și, pe un prag de timp să te-ntâlnesc
Întru reala vieții folosință.

De-ar fi să-ți spun ce-ar trebui să-ți spun,
Mi-ar trebui o mie de cuvinte,
Și n-ar fi chiar momentul oportun,
Luându-i vieții drumul spre-nainte.

N-avem nici vreme multă de pierdut
Ci doar putem fugi în libertate,
Ca tu să uiți întregul tău trecut
Iar eu să uit să mai privesc în spate.

Și chiar de-ți pare-acum că sunt ciudat,
Ieșind dintr-o tăcere libertină,
Eu știu că timpul e încorserat
De toate câte par a fi rutină.

Chiar nu mai vreau să par un ipocrit,
Acum în grabă-ți spun că-mi ești ispită,
Dar nu te vreau precum un fruct oprit,
Te vreau ca întâmplare fericită.

Te vreau ca dar, cât dar ne-ar fi să fim,
O zi, o noapte sau întreagă viață,
Cât clipa dăruirii s-o trăim
Ca pe o faptă, totuși, îndrăzneață.

Povestea nopții de-ndrăznire

Irinei

O noapte ce-ncepea ca orice noapte,
Ne-a dat idei cum alfel n-am avut,
Cu toate-acele mii de clare fapte
Prin care ne-am știut și cunoscut.

Nu prea aveam, nici eu, nici tu, răbdare,
Ne căutam al formelor contur,
Sub gândul ce lua mereu amploare,
Știindu-se, în fapt, fără cusur.

Erai atât de dornică de mine
Că n-ai mai putut, de tot, să te dezbraci,
Știind că nu mă pot deloc abține,
Cu tine pe de-a-ntregul să mă-mbraci.

Pe buze șoapta ți-ai lăsat strivită
Gustu-mi voind să mi-l cunoști, să-l simți,
Și să ai clară clipa potrivită
Când poți esența vieții s-o resimți.

Iar gustul tău era, fără tăgadă
Efect al relevantei dezrobiri
Când ochii mi-ai lăsat mai mult să vadă
Din drumul așteptatei reuniri.

Te-ai așezat ca semn de întrebare,
Lăsându-mi gurii sânii tremurând,
Voind să simți, direct prin încercare
Cât de profund ajung, nu doar prin gând.

Privindu-ți ochii înălțați spre stele,
Când mă-mpingeai în cel mai tainic gând,
Știam că ești deja și tu ca ele,
Simțindu-ți trupul jar și foc arzând.

Apoi, când m-ai voit acoperire
Și clar reper al harului divin,
Simțeam în tine dor de dăruire
Spre a mă ști, în tine, pe deplin.

Chiar coapsele-ți de zvâcnet rotunjite
Mi-erau îndemn de-a nu mă da oprit
La simple idealuri împlinite
Fără a ști și visu-ți împlinit.

Seara s-a dus, cu mult, spre dimineață,
Nici tu n-aveai motive de opriri,
Te arătai sfioasă și-ndrăzneață,
Zorită spre firești întipăriri.

În pântecu-ți fierbinte mi-era bine,
Iar tu mă îndemnai să-l definesc,
Dându-i motiv de-a fi și-a-mi aparține,
Prin ceea ce e datul omenesc.

Și fără nici un semn de întrebare,
De câte ori m-am încrustat însemn,
M-ai vrut fireasca ta legitimare
Și-n fața vieții absolut consemn.

Rămâne noaptea-aceea o pecete,
Peste istorii scrise cu greșeli,
Dând nopții clar motiv să se repete
Ca nu cumva să crezi că te înșeli.

În zori aveai identitate nouă,
Cu argumentul vieții piedestal,
Dînd laitmotive bobului de rouă
Să nu se lase prins de-al ploii val.

Aceleași forme, pline, îndrăznețe,
Păstrau tendința gândului hoinar,
Și-mi arătau depina frumusețe
Ce nopții i-a dat rost embrionar.

Propusul târg

Mă tot gândesc un târg să îţi propun,
Un târg lipsit de vorbe prea mărunte,
Fiindu-ne noian de amănunte
Şi, totodată, numitor comun.

Nu să te vinzi, şi nici să nu mă vând,
Ci doar să facem ceea ce ne place,
Lăsând pierdute clipele sărace
Şi deznădejdea ce-o aveam în gând.

Să uit a fi extrem şi radical,
Lăsându-mă multiplicat în tine,
Așa cum e firesc şi se cuvine
Prin rostul ce-l avem primordial.

Să dai uitării mici şi mari dureri,
Dând la o parte resturi de motive
Ce vieţii nu-i mai sunt imperative
Şi-s doar prejudecăţi şi doar păreri.

Târgul să-l facem singuri, numai noi,
În plină noapte, cu lumina stinsă
Ca flacăra, ce fi-vei tu, aprinsă
Să ne cuprindă-n arderi pe-amândoi.

Reformatori, trecând peste idei,
În cea mai clară şi concretă formă,
Să fim, uniţi, întregul ce transformă
Ceea ce azi nu pare un temei.

Apoi de vis lăsându-ne purtaţi,
Să răsplătim acea întreagă noapte
Cu ceea ce ni-i dat a fi, prin fapte,
Şi spre-mplinirea lor, împreunaţi.

În pântecu-ţi fierbinte să rămân
Ca şi motiv al vieţii viitoare,
Iar tu să fii mereu înfloritoare
Ca moartea-mi cu o viaţă să-mi amân.

Temei de prevestire

Tot vorbesc cu tine şi vorbim de tine,
Doar se tece timpul, nu-i nimic schimbat,
Constatăm, fireşte, că nu-ţi este bine,
Că nici o minune nu s-a întâmplat...

Eşti mereu frumoasă, îţi aduc aminte,
Fără amănunte sânii ţi-i descriu,
Dintr-o întâmplare, ce îmi vine-n minte,
De la miezul nopţii, până-n zori, târziu.

Multe amănunte mie-mi sunt știute,
Chiar de ţi se pare că altfel va fi,
Şi că doar scenarii, fade, involute,
Pot fi, vieţii noastre, vise de o zi.

Contraziceri multe încă se pot naşte,
Despre adevărul ce ţi-l tot prevezi,
Sau câtă putere ai a recunoaşte
Că-ţi e greu în ceva astăzi să mai crezi.

Va veni şi clipa când o să se-ntâmple
Ceea ce prin versuri de mulţi ani ţi-am spus,
Când reapărea-vor florile la tâmple
Şi reînvăţa-vei să priveşti în sus...

Totul o să fie pe un prag de seară,
Şi vor fi de toate, fapte și idei,
Până ce-ncepe-a-vor zorii să apară,
Şi-n trăiri simţi-vei viaţa ca temei...

Privire înspre tine

În gând îmi eşti, continuu, mărturie
De vis, de adevăr, de fantezie,
Şi de dorinţă pururea arzândă
Spre clipa de-mplinire şi izbândă,
Printr-un îndemn de nerostite şoapte
Spre tot mai multe, felurite fapte.

Tu-mi eşti, oricum, o clipă de trăire
Extremă, concludentă, amintire,
Idee de consens şi-ngăduinţă,
Păstrată într-o tainică dorinţă,
Cu împlinirea ei prin fantezie
Spre regăsiri de vise-n bucurie.

Chiar sânii tăi de gânduri ma acuză,
Când poeziei îmi ajungi ca muză,
Sculptându-te, prin versuri, din lumină,
De-a pururea superbă şi divină,
De-a pururea speranţă fremătândă,
Spre clipa de-mplinire şi izbândă.

Spre pântec drumul ochilor se duce,
Ştiindu-l regăsirilor răscruce,
Ştiindu-l întru totul elocvenţă
A ceea ce ni-i dat prin existenţă,
Falsă fiind de nu-i şi pusă-n fapte,
Fie că-i zi sau miez, încins, de noapte...

Chiar umbrele de vor să mai apară,
Trupu-ţi din vis nu poate să-mi dispară,
Conturu-i e hotar prin nori şi ceaţă
Zvâcnirilor ce dau motiv de viaţă,
Blocând împotrivirea din sinapse,
Prinse-n portalul definit de coapse.

Zvârcoliri de fapt divers

Cine mai știe ce mai e cu mine?...
Cine să știe ce-am ajuns să fiu?...
Cine să-mi spună de e rău sau bine
Când numai zorii-mi spun că-i prea târziu?...

Mă viscolesc idei ce nu așteaptă
De nu pot fi măcar ascultător,
De nu le văd a fi o cale dreaptă
Ce vine din trecut spre viitor.

Iar gândurile-mi vin ca o furtună
Și trebuie să fiu mereu atent
Că toate vor, câte ceva, să-mi spună
Despre prezentul ce mă vede-absent.

Iar toate astea nu-s decât o parte
Din cele ce mă fac un nesupus
Al unui orizont ce îmi desparte
Ceea ce fac de ceea ce am spus.

Chiar faptele îmi spun că sunt de vină
Când nu se văd seduse de final,
Deși tot ele fac mereu lumină
Când nu au adevărul pas real.

Iar când prevăd că nu am perspectivă
Devin complice faptului divers,
Lăsându-mă o vreme în derivă,
Dându-mi de veste drum ce-l am de mers.

Și, iarăși, cu idei, revin și ele,
Și-n ploi de gânduri repede ajung,
Privind țintint la stelele rebele
Ca, înspre ele, să n-am drum prea lung.

Cine mai știe ce mai e cu mine?...
Cine să-mi spună de e rău sau bine?...

Urzitoare complicări

E complicată viața... dar și noi,
Păstrând un status-quo, o complicăm,
Din când, în când, crezând că ne-o-mpăcăm
Ne facem ai tăcerilor eroi.

Multe avem și multe nu avem,
De mult prea multe ori n-avem curaj
Ori ne-mpăcăm cu-al clipelor miraj
Tăcerilor făcându-ne totem.

Uităm cuvântul să îl știm rostit,
Și ne forțăm la nuanțări, în scris,
Pledând pentru un cinic compromis
Ce definește rostul ipocrit.

Și chiar de nu avem un înțeles
Spunem că alții-n înțeles greșesc,
Că noi suntem reper concret, firesc,
Iar alții vor, de fapt, un retrograd progres.

Accentele au rol deja ciudat,
Făcute, din orgoliu, calapod
Ce e văzut a fi un cap de pod
Pentru mai tot ce nu-i adevărat.

Și tot se vă mândriile urzind
Ciudate moduri de a-și face drum,
Dând rol de ceață și dând rol de fum
Trăirilor ce focuri mai aprind.

Toate ajung în stadiul de incert,
Având menirea unor încercări
Chiar fără șansa minimei mișcări,
A ceva ce, este de fapt, inert.

Și iar devine totul complicat,
Ies la iveală alte-ncurcături,
Prea evidenta lipsă de măsuri
Și rostul vieții întru tot uitat.

Târg meschin

Eu nu mai spun nimic... doar tac,
Cu adevărul lumii nu mă-mpac,
Oricum altceva nu mai pot să fac,
Nu-s om bogat ci sunt un om sărac...

Tăcerii nu-s, în nici un fel, adept,
Dar nu mai știu cum drumul să-mi îndrept,
Să merg țintit, minuni să nu aștept,
Slugărnicii să nu mai vreau s-accept.

Tocmai de-aceea, acceptând tăceri,
Las în trecuturi zile de ieri,
Las nopților fireștile poveri
Și nu dau certitudini prin păreri.

Las faptelor concrete mărturii,
Fugind de-atâtea false teorii
Ce pun accent pe mari meschinării
Pe răzbunări, pe ură, pe furii.

Și chiar de pun pe adevăr accent,
Știu că deja este mai mult absent,
Văzut fiind ca simplu incident,
Rar, mult prea rar, în rol de argument.

Excesele au rol covârșitor,
Dând vieții rol de enervant decor,
Făcând din om un simplu mergător
Cu pasul, nefiresc, șovăitor.

Mă simt, de multe ori, îndatorat,
Celor ce spun că încă sunt ciudat,
Că-s enervant, ba chiar nerușinat,
Neacceptând să fiu, ca ei, schimbat.

De-aceea am ales, concret, să tac,
N-am cum, alfel, cu lumea să mă-mpac,
Dar nici nu vreau un târg murdar să fac
S-ajung și în trăiri să fiu sărac.

Orizont de viitor

Cu tine viaţa mea ar fi altfel,
Cu mine viaţa ta ar fi-n schimbare,
Ne-am fi reper, ne-am deveni model
Certându-ne-ntr-a nopţii împăcare.

Ziua mi-ar fi dorinţă de mai mult,
Ţie ți-ar fi doar gând de împlinire,
Lăsându-mă pornirea-ţi s-o ascult
Prin visul ce-ar fi dor de regăsire.

Noaptea ţi-ar fi reper înnoitor,
Şi mi-aş avea-o rost de bucurie
Ştiind că pot să fiu nemuritor
Având menirea-ţi pură mărturie.

Şi pentru mine totu-ar fi firesc,
Ştiindu-te grăunte de credinţă
În viselor ce mari idei rodesc
În tine, născătoarea de dorinţă.

Aşa s-ar face ziua drum deschis
Spre alte zile, tot împlinitoare,
Nemaiştiind de rostul indecis
Al vorbelor de viaţă pierzătoare.

Extremele ar fi un gând caduc
Surprins în ipostaze de mirare
Din timpuri ce spre moarte se tot duc
Pline de multe semne de-ntrebare.

Am fi, cu repetiţie, eroi
De neoprit la împliniri prin fapte,
Definitorii pentru viața-n doi,
Mereu simplificată-n mie de noapte.

Concretul ca paradigmă

Lilianei

Trecând prin viaţă multe-mi sunt ştiute,
Şi multe orizonturi am deschis,
Chiar am pătruns în lumi necunoscute,
Acolo unde totul pare vis.

Şi-am întâlnit idei fără de fapte,
Şi multe fapte fără de idei,
Torţe ce dau lumină-n plină noapte,
Şi-n mod firesc, am cunoscut femei.

Am cunoscut... Pot vorbe multe zice,
Pot povesti şi pot istorisi,
Şi pot cu argumente contrazice
Ceea ce alţii nopţii şi-ar dori.

Pot să compar, dar nici prin gând nu-mi trece,
Ar fi un iluzoriu rezultat,
Şi-aş spune că de-atâta apă rece
Cu gândul că mă-mbăt m-am împăcat.

Acum cât sunt, pe undeva, departe,
Şi n-am ce face timpului pierdut,
Îţi spun succint ceva ce n-are moarte:
Ca tine chiar pe nimeni n-am văzut!

Tu eşti un tot, reper de definire
A ceea ce înseamnă infinit,
Şi nu se poate, chiar prin împărţire
Să fie, de o umbră, ciopârţit.

N-am întâlnit, niciunde, niciodată,
Ceva ce în cuvinte nu-i cuprins
Aşa cum tu te-arăţi, reîntrupată
Din jarul unui foc mereu aprins.

Iar evidenţa-mi dă mereu motive
Să uit de amănunte şi-ntrebări
Când nu mai am nicicum superlative
Găsindu-te izvor de mari chemări.

Motive de întâmplare

De mult ştiam ce-nseamnă întâmplarea
Şi că nimic nu este-ntâmplător,
Că rostul îl arată doar urmarea
Şi adevăr devine-n viitor.

Aşa ai apărut, din întâmplare,
În clipa de ajungere-n răscruci,
Ca să devii dorinţă şi chemare,
Contur de orizonturi şi năluci.

Sub limite ni-i viaţa, îmi poţi zice,
Şi nu am cum altceva să îţi spun,
Deşi nu pot de semne-a mă dezice,
Ideeii de învinşi să mă supun.

Tendinţa pare-a fi limitativă,
Chiar timpul pare-a fi limitativ,
Dar viaţa e mereu imperativă,
Când prin destin se ştie-a-şi fi motiv.

Întâmplătoare-mi eşti, se poate spune,
Şi-aşa, cam despre tot se va vorbi,
Greşeală, rătăcire, ori minune,
Pe noi, unindu-ne, ne vor numi.

Va fi să fie noaptea o pecete
Sub care vom trăi un viitor
Eliberat de falsele corsete
Ce fac trăirea un prea fad decor.

Şi ea va fi, la fel, întâmplătoare,
Noi nu vom şti, ea nu ne va da semn,
Ca nu cumva-n menirea-i roditoare
Să-i dăm noi sens de strict moment solemn.

Căutări de încercări

Omul e, azi, continuu-n căutare,
Fără a şti ce caută concret,
Punând accent pe-o altă încercare,
Făcând eşecul marele-i secret.

Lipsit fiind de vrere şi voinţă,
De rostul unui pas încetinit,
Din căutare şi-a făcut credinţă,
Plângându-se mereu că-i obosit.

Tot caută ceva şi nu găseşte,
Ceva ce nu îşi are definit,
Ceva ce zice el că îi lipseşte,
Ca să se simtă pururi fericit.

Schimbă mereu, căutător, repere,
Voindu-se schimbat, cu totul, el,
Fiindu-şi, totdeauna, o părere
Că vieţii este un real model.

Nici de ajuns nu ştie să ajungă
Spre ţinta ce ar vrea s-o fi avut,
Când tot aruncă o privire-n dungă
Spre ceea ce numeşte obsolut.

Încearcă, născocindu-şi obiective
Să-şi aibă rol continuu evident
În marile-i necesităţi imperative
Când vieţii-i este permanent absent.

Viața nu-i e motiv, e doar o scenă
Căreia-i e un simplu, fad, decor,
Şi doar orgoliul, permanent, arenă
În care, e, gândind, un luptător.

În căutarea lui fără de ţintă
Prin încercări ajunge chip sluţit
Cu sufletul, ce nu-l mai reprezintă,
De teascul vieţii, zi de zi, strivit.

Priviri de ochi

Ochii tăi, oricât te vei ascunde,
Strălucirii îi rămân supuşi,
Ca să poată orişicând răspunde
Celor ce îi văd doar jucăuşi.

Pe de-a-ntregul ei devin dovada
Unui orizont cu cer deschis
Unde locuri n-are mascarada
Şi minciuna are drum închis.

Când se pun ideii înainte
Nelăsându-i drum de falsităţi,
Dau pe faţă zorul din cuvinte
Sub amprenta clarei libertăţi.

Tocmai ei te-arată şi frumoasă,
Fără drept de minime-ndoieli,
O idee mult prea nemiloasă
Pentru scornitorii de urzeli.

Mulţi au vrut, şi mulţi vor vrea a spune,
Ceva ce nici nu îţi e ştiut,
Despre nopţi cu amintiri comune
Şi motiv de loc necunoscut.

Încă mulţi vor face o poveste
Din idei ce adevăr se vor
Ca să-ţi dea, în mod tacit de veste
Că te vor, pentru un timp, a lor.

Ochii, însă, nu vor vrea să-ţi vadă,
Vor simţi că ies din ei săgeţi,
Nelăsând minciunile să creadă
Că, pe viaţa ta, vor fi peceţi.

Pierduta abţinere

Privindu-te nimic n-am vrut a-ţi spune,
Dar, iată, am ajuns să nu mai pot,
Şi te declar de-a dreptul o minune
Ce-mi dă idei schimbate întru tot...

Norii pe cer vestesc mereu furtuna,
Dar orizontu-l văd strălucitor,
Fiindu-i tu, motiv, pe totdeauna
De-a nu mai fi de rău prevestitor.

Te-am admirat de când am dat de tine
Prin tot ce s-a numit moment ad-hoc,
Însă mi-am zis că, totuşi, ar fi bine
Cuvântul să îl ţin bătut pe loc.

Şi-am adunat cuvinte, mult prea multe,
Să le tot ţin mi-e greu, am obosit,
Nici gândul nu mai vrea să mă asculte,
Prejudecăţii nu se vrea sortit.

Chiar dacă pare mare diferenţa
Între idei ce ni se vor motiv,
Nu pot să mă ascund de elocvenţa
Simţirilor cu rost imperativ.

Şi-ţi spun acum, lipsindu-mă de teamă,
Punând vederii tot ce e de pus,
Ceva ce ştiu că adevăr se cheamă
Lipsit de-adăugarea "presupus".

Sub simple forme nu mă pot ascunde,
Nu pot să-mi văd tăcerile ţipând,
Să mă ascund pe mine nu am unde,
Şi nici pe tine să te-alung din gând.

Cuvinte ce-au tăcut azi vin spre tine,
Şi nu sunt mari, sunt doar nişte idei
Prin care-ţi spun că tot ce-ţi aparţine
Te face un model printre femei.

Întrebări de amintiri

Ce-ţi aminteşti, cumva, frumoasă doamnă,
Din vremea când, desculţă, pe poteci
Fugeai grăbită spre fireasca toamnă
Cu tine alegându-ţi să te-ntreci?

Pe unde-ţi este vremea de-altă dată,
De care rar vorbeşti, şi la trecut,
Când de idei te-ai tot lăsat curtată
Spunându-ţi că nimic n-ai de pierdut?

Te văd cum stai cu tâmplele pe masă,
Luându-ţi faptele, la rost, pe rând,
Şi-ţi spui că nu mai eşti frumoasă
Aşa cum te-ai dorit, mereu, în gând.

Ai dat cu pietre, te-au lovit cu pietre,
Şi ai căzut crezând că te ridici,
Trasând cu inegale diametre
Aure strâmbe oamenilor mici.

Te vezi acum a faptelor urmare,
Mirată că-ţi e greu să înţelegi
Lipsa dorinţei, lipsa de-mpăcare
Şi adevărul unor multe legi...

De-ar fi să te mai naşti încă o dată,
Te-ntrebi de dat ţi-ar fi să mai greşeşti,
Ca să te ştii cu toate împăcată,
Chiar cu ideea soartei femeieşti?...

Scriu poezii...

Scriu poezii când noaptea este tristă,
Şi chiar pereţii-i văd şi trişti, şi goi,
Iar poezia-mi este o batistă
Să şterg o lacrimă... mi-e dor de noi!

Scriu poezii să evadez din mine
Să caut vremuri ce se pierd prin timp,
Când prea acut îmi este dor de tine
Şi depărtarea parcă-i anotimp!

Scriu poezii pe lacrima de rouă
Când ştiu de noapte doar în zori de zi,
Şi-nvăţ a fi cel împărţit în două
De chiar dorinţa mea de a muri.

Scriu poezii când sufletul îmi plânge
Şi gândul nu mai vrea să stea pe loc,
Şi scriu cu lacrimi diluate-n sânge,
Aşa cum vin cuvintele, ad-hoc.

Scriu poezii când multele-mi dorinţe
Le văd mai mult ca pe un gând ucis,
Prinzând a se deda la suferinţe,
Şi-a căuta mereu un drum închis.

Scriu poezii şi scrisu-nsângerează
Extremele ce vin cu mari idei
Că, nimeni, adevări nu păstrează,
Considerate-a fi fără temei.

Scriu poezii când viața îmi arată
Că nu sunt totdeauna realist
Că mintea mi-este-n gânduri îngropată
Uitând, de fapt, că eu, gândind, exist.

Scriu poezii... atât e tot ce-aş spune
De-aş fi luat, de oameni, la-ntrebări,
Oricât de multe ei ar presupune
Şi cât de multe ar avea urmări.

Recursul de rebel

Fac iar recurs la dreptul la uitare,
Chiar vreau acum, total, definitiv,
Să vină şi această condamnare
De-a nu mai fi dorinţei laitmotiv.

Îmi arzi mocnit în suflet, clipe grele
De jar încins, mă mistuie hain,
Mutându-mi gândul într-un praf de stele
Împrăştiat de-al dorului suspin.

Te-ai vrut să fii, prin cumul de accente,
O fantezie cu motiv subtil,
Lipsită de extreme inocinte
Ce fac din clipa nopţii un exil.

Şi chiar ai fost, cu bune şi cu rele,
Un adevăr ce nu îl neg, nicicum,
Iertarea-mi de pornirile rebele
Ce-n tine ajungeam să le consum.

Încă nu am puteri spre a-nţelege
De-a fost şi necesar, şi oportun,
Să am firescul drept de a alege
Spunând că ceva a fost rău sau bun.

Fac un recurs pe legi ce nu sunt scrise,
Pentru acei, ca mine rătăciţi,
Printr-un abuz de sensuri compromise,
În lumea-n care mulţi par ţintuiţi...

Orice-i firesc, cu bune şi cu rele
Stă mărturie timpului finit
În care chiar ideile rebele
Se vor destin şi adevăr menit.

Uitând să mă bazez pe întâmplare
Am devenit un om privind în gol,
Un om ce vede până-n depărtare
Dar mai nimic din tot ce-i dă ocol.

Fac un recurs... Instanţelor supreme
Le cer o judecată de altfel
Să nu mai am motive de-a mă teme
Că pot să fiu mai mult decât rebel.

Fuga prin iluzie

Ai dispărut şi lumea-mi este goală,
E cerul meu de-a dreptu-ntunecat,
Atâtea gânduri vin şi dau năvală,
Simt viaţa că mi-e scoasă la mezat...

O fugă niciodată nu-i o luptă,
Nici chiar când lupta e fără motiv,
Ea e doar coborârea prea abruptă
Pe panta unui trai figurativ.

Sufletul cioburi ascuţite ninge,
Iar soarele coboară-n asfinţit,
Speranţa e un foc ce brusc se stinge,
Iar tu doar o femeie ce-a minţit.

Vorbeai de zbor, de vise-mplinitoare...
De-un tren în care totu-nseamnă doi...
Dar cum nimic nu este nou sub soare
Iubirea ta e-o armă... şi război.

Ai dispărut printre idei meschine
Şi te-ai ascuns sub fald de depărtări
Spunând ceva... că te ascunzi de mine,
Dar şi de rostul altor întâmplări.

Refrenul e o placă zgârâiată
Prin desfrânarea unui gând obscur
Ce ţi-a venit când te-ai lăsat purtată
Spre ceea ce tu vezi fără cusur.

Te-ai vrut având destin la repezeală,
Chiar te credeai dulceaţă de pelin...
Plecarea ta e semnul de-nvoială
Cu rolul unui simplu manechin.

Ai dispărut... Ai drum doar înainte,
Cândva regretul îţi va fi un adăpost
Ca să te-ntrebi, cu lipsă de cuvinte,
De ce-ai văzut plecarea ca şi rost.

Radicalul terminus

Ţi-i iarăşi viața-n cumpeni şi răscruci,
Nori de furtună, cruntă, se adună,
Nici nu mai ştii pe unde s-o apuci
Să dai de-o zi cu semn de vreme bună.

Iluziei de-o clipă te-ai predat,
Uitând să te fereşti de nori cu ceaţă,
Şi ai ajuns, orice ai fi sperat
Să vezi lumina doar prin copci de gheaţă.

Urcarea ţi-ai voit-o ca avânt
Spre trecerea de praguri neştiute,
Crezând, necugetat, de vorbe-n vânt
Împleticite, vrute şi nevrute.

Azi nu mai ai o cale spre-napoi,
Şi nu mai ai nici drum spre înainte,
Că noutatea clipei de apoi
Nu îţi mai poate fi concretă-n minte.

Printre regrete gându-ţi stă ascuns,
Împovărat de sensuri revanşarde,
Neacceptâd că-i este de ajuns
Scânteia ce trăiri uitate arde.

E imposibil gândul iertător
A ceea ce-ţi e clar că nu se iartă,
A ceea ce e prea revoltător,
Deschizător mereu de altă ceartă.

Nici o idee nu-şi mai are rost,
Nici nu încap cu totul în cuvinte,
Ceea ce-a fost rămâne doar c-a fost,
Doar prin schimbări poţi merge înainte.

Te tot întrebi dacă există leac
Acestei stări de pierdere de vreme,
Dorindu-ţi mult să nu mai faci pe plac
Iluziei că nu mai sunt probleme.

Ţi-am spus de mult, e iarăşi relevant
Motivul de-a trăi, din nou, o noapte,
Prin care vei trimite în neant
Gânduri rebele, nevoite fapte...

Intermezzo in destin

Noroc destinul a uitat să-mi pună,
Tristeţea este rochia de bal
Cuvintelor ce vor, cumva să spună,
Că în derivă sunt şi-aş vrea la mal.

Boabe de rouă mi se sparg sub gene,
Când temerea nu pot să o alung,
Văzând cum norii vin, mereu, alene
Şi nu mai am dorinţe să-i alung.

Mă doare viaţa până la prăsele,
Văzând câte pustiuri am în jur,
Chiar dacă-mi urc privirea înspre stele,
Nu pot nega premiza de sperjur.

Am obosit şi sufletul îmi geme,
Tocmai de-aceea râd şi nu mă plâng,
Prea mult am vrut să uit de-a vieţii vreme,
Prea mult am vrut pe mine să mă-nfrâng.

Nori plumburii dansează... cerul ninge
Cenușa unui timp ce-l am pierdut,
Şi-arsura lor lumina vrea a-mi stinge,
Voindu-mă cu totul dispărut.

Prevedere de vedere

Lilianei

Privesc la tine... rochia n-ascunde
Ceea ce-mi este mie de văzut,
Un orizont ce tot se-ntrepătrunde
Cu ce va fi, din tot ce-a fost trecut.

Văd coapsele cu totul dezvelite,
Ca mărginiri de drum și clar reper
Înspre tărâmul marilor ispite
Și preumblarea viselor prin Cer.

Nu-i nici o umbră, ce s-ar vrea perfectă,
Care să-mi pună piedici, pe ascuns,
Chiar dacă și lumina-i incorectă
Spunându-mi că ce văd îmi e de-ajuns.

Sânii ți-i văd, chiar simt a lor savoare,
Plini de feblețea gândului profund
De-a fi ca rugăciunea-ncepătoare
Când gurii mi se dau și nu se-ascund.

Văd rochia... pe tine toată, goală,
Lăsându-ți sânii palmelor căuș,
Lăsându-mi-te fără de-ndoială
Că ne avem printr-un firesc retuș.

În ochii tăi văd stele oglindite
De ochii mei ce trupul tău îl văd
Când prin mișcări, de simțuri unduite,
Mă faci speranța vieții s-o-ntrevăd.

Deasupră-mi văd cum sânii mi se lasă
Motiv de gust și de extrem consens
Când peste pieptu-mi zvâcnetul i-apasă
Prin chiar esența pasului imens.

Și-n libertatea ta covârșitoare
Mă simt dorit însemn definitiv
Fiind verdict de clipă viitoare,
Ca termen, rezultant, imperativ.

Văd rochia, și văd că îți stă bine,
Dar și așa mi-e dat să văd mai mult,
Din noapte-n care numai eu cu tine
Vom defini contururi de tumult.

Repere inconcludente

Nu-ncercați să mă-nțelegeți,

n-are rost să așteptați

Să am altfel de principii,

să accept alte cutume,

Nu-s prefață, nu-s postfață,

nici nu-s pus mereu pe glume,

Sunt un om, ca orișicare,

chiar vă rog să mă uitați!

Dacă vă interesează

cine sunt și ce gândesc,

Nu mă puneți în tiparul

ce-l gândiți a fi măsură,

Ezitând a pune-n umbră

corelări de conjunctură

Ci veniți pe lângă mine

cum ar fi normal, firesc.

Despre fapte ale zilei

ce nu au nimic ascuns,

Nu mai căutați jaloane,

nu le faceți voi repere,

Puneți vorba-n întrebare,

puteți chiar orice a-mi cere,

Fără timpi, morți, de gândire

oricând vă voi da răspuns.

Când vorbiți de miezul nopții

dacă știți că tot nu dorm,

Nu vă aplecați spre pietre

ci priviți cerul cu stele,

Luați aminte la detalii,

la distanța dintre ele,

Ca, știind că vi-s aproape,

s-aveți timp de somn enorm.

Urmăriți-mă pe față,

n-o faceți prin interpuși,

Fiți, de vreți, mereu vederii

fie zi, ori fie noapte,

Ca s-aveți real detalii

chiar cuvintele-mi din șoapte,

Și să nu mai dați crezare

unor mincinoși supuși.

Până ce veți înțelege

ce-i ușor de înțeles

Nu priviți răstălmăcirea

ca metodă concludentă,

Încercați să-mi fiți aproape,

cu privirea mai atentă

Și cu mintea larg deschisă

înspre drumu-mi clar ales.

Conciși, complementari

Într-o vară, într-un miez de noapte,
Pe hotarul drumului nemers,
Ne-am lăsat, trăind idei și fapte,
A ne fi, noi doi, un univers.

Ne vrusesem drum cu scop anume,
Definindu-i sens și țel promis,
Ca uitând de viață și de lume
Să ne-avem motiv de rost și vis.

Învățând că timpul ne-aparține
N-am mai vrut să ni-l vedem trecut,
Hotărât păstrându-mă în tine
Ca și cum doar asta ai mai vrut.

Erai goală, fără de veștminte,
Tremurând de teamă și de dor...
Te priveam, nu mai avem cuvinte,
Trupu-ți îmi era ispitititor.

Nu mai existau deloc hotare,
Ne eram, îmbrățișați, uniți,
Adevăr de clară întâmplare
Prin redefinire regăsiți.

Dincolo de lacrimi și de vise,
De trecut lipsit de împliniri,
Timpul, cu reperele-i concise,
Ne-a fixat motive de-amintiri.

Timp furat ne-aveam spre drămuire,
Definit de-al viselor complot,
Prin complementara reunire
Spre a fi, de-a pururea, un tot.

Vom fi iar ai nopților de vară,
Îmi ești dar, cum dar atunci ți-am fost,
Ca să-ți scapi trecutul de povară
Și să-ți faci, în viitor, un rost.

Cu mine, de bine

Cu mine, spui, și-ai spus, că nu ți-e bine
Deși în mod paradoxal te enervezi,
Spunând că nu mai vrei să îmi cedezi,
Că locul cel dintâi îți aparține.

Iar uneori te pui la îndoială,
Pui la-ndoială faptele firești
Și îmi declari că nici nu mă iubești
În forma ce tu spui că-i ideală.

Prin umbre vechi te vrei acum descrisă,
Uitând de timp, ca minim amănunt,
Uitând de adevărul cel mai crunt
Că mi te-ai vrut, pentru vecii, promisă.

Și nu mai vezi departe, doar aproape
Concretului îi mai permiți idei,
Fiindu-i vieții, în prim-plan, temei,
Ca nu cumva controlului să-ți scape.

Dar fără mine nu îți este bine,
Nu poți să treci de-al dorului tumult,
Și, clipelor, când îți dorești mai mult
Le dai în dar doar simplele rutine.

Când ți se-arătă noaptea că-i reală
Și miezul ei ia formă de tipar,
Simți că firescul vieții calendar
Îți cere, despre treceri, socoteală.

Și-așa-ți aduci aminte, iar, de mine,
Gândindu-te că poți să îmi cedezi,
Uitând, prin fapte să te enervezi,
Că, totuși, doar cu mine-ți este bine.

Amprentă de tărâm

Sunt puntea către alt tărâm,
Cu pas deschizător de cale,
Pus ca amprentă-n caldarâm,
Contrând ideile morale.

Contrar ideii de proscris,
Chiar cu speranțele ucise,
Vă sunt, așa cum am promis,
Făuritor de-nalte vise.

Și sunt reper când, prin furtuni,
Uitați de zilele senine,
Crezând în ternele minuni
Întemeiate pe suspine.

Cu pasul meu, greu, apăsat,
Părând de multe ori agale,
Urme în urmă am lăsat
Să știți fugi de-a vieții vale.

Mereu veți ști că-s lângă voi,
Oricum ar fi să fie viața,
Ca vestitor de vremuri noi
Când voi vedeți în jur doar ceața.

Idee voi putea să fiu
Când veți găsi urmări în fapte,
Nemuritor, de-a pururi viu,
Văzut, simțit, în miez de noapte.

Și chiar când nu mă veți simți,
Cuprinși de-a vieții oboseală,
La voi, în vise, voi veni,
Ca să scăpați de îndoială.

Sunt lupul alb ce rar e întâlnit,
Ce nu stă locului o clipă
Și chiar de-i trist și nedormit
Nu-și simte viața în risipă.

Reper în nerăbdare

Îți sunt reper și piatră de-ncercare,
De la-nceput ți-am spus, am fost cinstit,
Ca drept mergând, știind să ai răbdare,
Golgota să o ai ca țel finit.

N-am pus, în nici un fel, la îndoială
Puterea-ți de-a-ntreba printr-un răspuns,
Însă știam că fără de migală
Răspunsul n-o să-ți fie de ajuns.

Te-am îndemnat, prin firea mea, la fapte
Croite pe tiparul omenesc,
La ceas de seară și în miez de noapte,
Și-n miez de zi, de-așa a fost firesc.

Ieșind din felul ordinii comune,
Ieșind din categoricul banal,
Voie ți-ai dat ideii de-a supune
Chiar și contrariul planului real.

A fost un tot, format din nopți și zile
În care n-aveai cum să nu-nțelegi
Că dincolo de întrebări subtile
Îți voi lăsa puterea să alegi.

Eu chiar știam c-ai să alegi în pripă,
Știam că n-ai să vrei să schimbi nimic,
Lăsând chiar și trăirea în risipă,
Numindu-mă un om cu rolu-i mic.

Găsit-ai calea ce-o credeai ușoară
Găsind plecarea drum normal, firesc,
Ca adevărul trist să nu te doară
Că-n tine eu, de-a pururi, dăinuiesc.

Dar totul e o nouă rătăcire,
Privești din nou un orizont suspect,
Ce-ți dă avânt de falsă tălmăcire
A simplului, firescului aspect.

Reperele, fără să știi, se schimbă,
Și-ai să te vezi, schimbată, în oglinzi
Ce nu vorbesc aceeași veche limbă
Și nu-ți mai dau motive să te-aprinzi.

N-ai să-nțelegi, n-ai să mai ai răbdare,
Cu neputința ta te vei lovi,
Că ea, punându-ți viața la-cercare
Va încerca mereu a te trezi.

Și-n zori de zi, o zi ce nu-i departe
Va fi să vezi un nor, răzleț, pe cer,
Ce îți va fi imbold și semn de carte
A ceea ce îți spun... Că sunt reper...

Ca piatră de-ncercare, într-o noapte,
Ce se va face noapte de hotar,
Leac îți voi fi, prin cumulul de fapte
Cu rol fixat de-al vieții calendar.

Apoi va fi întâia zi senină
Și-ntâia zi cu rost și cu temei,
Când n-ai să-ți mai găsești o altă vină
Simțind că ești femeie-ntre femei.

Contur de pereche

La ceas de seară stau în așteptare
Oprind din arderi stelele ce cad,
Reîntregind a vieții întâmplare
Ce-a readus pâraie vechi în vad.

Tivind un colț zilei începute,
Avidă de-a ne-mpinge în neant,
Răgaz nu am căci știu, mi-s cunoscute,
Cele ce poartă marca 'important'.

Stea lângă stea... Se vede, în pereche,
Lumina dau, la schimb nu cer nimic
Și nu se tem de cei ce, la ureche,
Minciuni nerușinate le tot zic.

Chiar noapte ce o cred, cei mulți tăcută,
Dă multor adevăruri un contur
Prin care lumea e altfel văzută,
Prin orizontul ei mereu obscur.

Tocmai așa tăcerea ei vorbește
Cu cei ce vor s-audă timbru-i clar
Păstrând un ritm ce nici nu se grăbește,
Nici nu se vrea o trecere-n zadar.

Și doar așa, din visele uitate
Printr-un cotlon al multor amăgiri,
Se regăsește clipa care poate
Redefini firești redefiniri.

Evaziv de plan extins

Cele dintâi cuvinte-au spus de toate,
Ideile au plan mereu extins,
Tentința lor voind mereu a scoate
Vederii vieții foc deja aprins.

Sintetizând, punctat, doar amănunte,
În primul plan, ai pus ce nu ai spus,
Ca toate, când vor fi să se confrunte
Să se așeze drept, ori jos, ori sus.

Chiar dacă, prin destula înălțime,
Nimic nu se arată dovedit,
Toate își au concretă profunzime
Și țel real, de clipe definit.

Prin clare suprapuneri deductive,
Ideile se întrețes firesc
Și orice-ar fi, accente evazive
Duc tot mereu spre rostu-ți omenesc.

Cuvinte-au vorbit, și-au pus amprenta
Pe marele-adevăr din viitor
Când fi-vei, mai mereu, adolescenta
Ce-și va avea dorințele cu dor.

Ideile au curs și-au dat o formă
Consensului de treceri peste prag,
Simțind, în profunzimi, marea reformă
Ce mari neînțelesuri dă-n vileag.

Mi te-au descris cum fi-va să se vadă
Trupu-ți golit de-al hainelor secret,
Lăsându-mi-te, tainic, noaptea, pradă
Ca să mă știi ca om real, concret.

Și-au spus, concret, cum se va ști urmarea
Fiindu-ți adevăr definitiv
Când lumii va da semne întâmplarea
Că totul a fost clar, imperativ.

Miză de criză

Azi toată omenirea e în criză,
și-i tot mai mare lipsa de idei,
cum mare e și lipsa de temei
la cei ce pun chiar libertatea miză.

Mulți sunt cobai ai propriei neștiințe,
ei sunt cobai ai lipsei de-adevăr,
de-aceea iau extremele-n răspăr
și-și au idolatriile credințe.

Privesc mereu, în jurul lor, cu frică,
chiar de dușman iau simplul calendar,
văzând că ei sunt trecere-n zadar,
și asta, viața, mult le-o mai complică.

În frica lor, ce spun c-o au, de moarte,
stă lipsa de motiv și hotărâri
de a trăiri urcări și coborâri
în drumul ce așa e-n spre departe.

Dar drumul lor, voit pe scurtătură,
nu are loc de drumul tuturor,
împiedicat de-al umbrelor decor
și mult prea multa lipsă de măsură.

Mișcarea de repere în derivă
are un rol, spun cei fricoși, normal,
că nu-i firesc să fii principial
și nici să ai o largă perspectivă.

O mare, tot mai mare-nghesuială
se vede-n închinarea pe la porți
de parcă pe pământ trăiesc doar morți,
avându-și viața simplă brambureală.

Tocmeala e la mare prețuire,
principii vechi, mințit, se ocolesc,
găsind pe cei ce doar la bani gândesc
cum tot vorbesc de marea dăruire.

Se zvârcolește lumea, criza-i mare,
mulți fug de-a se gândi la viitor,
alții visează drum înălțător
fugind și ei de semnul de-ntrebare.

Nimic nu-i clar, scăparea nu se vede,
norii furtunii sunt la orizont,
tăcerea e chiar ea al luptei front,
dezastrul mondial se întrevede.