Legământ de consecvență

Cuvintele îți au altă valoare,
Au dublu, sau multiplu, înțeles,
Ideii ce nu-i doar întâmplătoare,
Pe drumul ce, prin fapte, ne-a ales.

De la-nceput, cât m-ai putut cuprinde,
Nu poate fi, de minte, arătat,
Prin cât de mult ai vrut a te deprinde
Cu mine, cel în grabă, avântat.

N-avem a ști când când viața, fără știre,
Spre ceea ce va fi ne-a vrut mergând,
Lăsându-ne o simplă amintire
Ce-o vom păstra ca simplu fir de gând.

Ne-a fost acum motiv de consecvență
Prin definirea altui orizont
Menit a fi reper de existență
Și morții, elocvent, real, afront.

Te-am auzit ce-ai spus, nu doar în șoaptă
Făcând cu viitorul legământ,
Ca doar o cale, unică și dreaptă,
Să ai în tot ce fi-vei pe pământ.

Au fost un gând întreg de dăruire,
Împreunat cu vise de-mpliniri,
Și de urmări sub semn de nemurire,
Sub corolarul unei mari iubiri.

Pe totdeauna-i spus, trăind esența
Încrederii în tine ca un tot
Ce pune în lumină convergența
Necesității-n rol de antidot.

Așa va fi și veșnic va rămâne
Ceea ce-ai spus să faci a fi-mplinit,
Nimic nu va putea să se amâne,
Totul va fi, prin fapte, rânduit.

Greutate în abțineri

E greu să spun cât mă mai pot abține,
Cât am să pot să tac, să nu-ți vorbesc,
Să-ți spun, cinstit, că-mi este dor de tine,
Sau, mai pe scurt, să-ți spun că te iubesc...

M-am rătăcit de tot... mă simt departe,
Și timpul simt că mă tot ține-n loc,
Ducându-mă cu forța spre o moarte
A gândului ce arde-n mare foc.

Idei de orice fel îmi vin în minte,
Și mult prea greu îmi este să le uit,
Să nu le las văzute prin cuvinte
Să nu mă las, de mult prea mulți, știut.

Într-un alfel de sens, precum mi-e viața,
Mă simt deja spre tine călător,
Ajungător, pe seară, să sparg gheața
Riscând împotrivirea tuturor.

E tot mai greu, mi-e greu a mă abține
Să dau tăcerii rost mai important
Decât dorinței de-a te ști cu mine,
Știind că sunt trăirilor restant.

Tot rătăcesc... Te știu în așteptare,
Convinsă prin întregul amănunt
Al presimțirii clipei următoare
Ce nu va fi a rostului mărunt.

Curaj îmi dă fireasca-ți existență
Pusă-n tiparul marii presimțiri
A clipei ce, mizând pe consistență,
Se face-ncepătoare de-mpliniri.

Doar mie-mi spun, voința să m-ajute
Atât cât se mai poate să m-abțin
Și-n regăsirea nopților pierdute
Să dau tăcerii rost, acum, divin.

Profund și absolut

E vremea de-a da cărțile pe față,
Timpu-i trecut și, iată, am ajuns,
Să fim curând o clipă față-n față
Nemaiavând trecuturi de ascuns.

N-avem nici cum, nici unde-a ne ascunde,
Vom fi, de haine și-amănunte goi,
Instictual voind a ne răspunde
Atâtor întrebări ce zac în noi.

Dar ne vom fi și, prin făgăduință,
Gând definit de multul viitor
Ce ni-l vom cere, ca îngăduință,
Pentru-mpliniri prin rostu-ți roditor.

Printre idei, în nopți cu lună plină,
Ieșind dintr-un banal model comun,
Timp voi avea să-ți spun că ești divină,
Și-mi ești un leac, concret și oportun.

În nici un scop nu mai avem motive
De-a sta în umbra vechilor trăiri,
Punând accent pe-ndemnuri evazive
Spre-mpreunări cu rost de împliniri.

A fost cândva o simplă întâmplare
Când parcă n-am fi vrut să știm mai mult,
Spunându-ne-n extrem că ni se pare
Furați de-al vieții enervant tumult.

Acelei clipe, azi, cu mare grabă,
Încă-i furăm substratul neștiut,
Dar mulțumești, punând într-o silabă,
Esențe de profund și absolut.

Prin consecințe, ochii-ți, în lumină
Sunt mai frumoși și mai strălucitori,
Simțind în tine flacăra divină
Și-n pântec muguri, vieții roditori.

Realism în aventură

Trăim această viață... aventură
Firească într-al ei necunoscut
Și fără definire de măsură,
Cu țintă înspre zero absolut.

Ne duce, mai tot timpul, întâmplarea,
Pe unde n-ar fi cazul a gândi
Răspunsul ce-i totuna cu-ntrebarea
Ce ține loc de fapte, zi de zi.

Iar calea ni-i barată de extreme
Când totul ni se pare foarte clar,
Extrapolând mai vechile dileme
Prin gânduri consumate în zadar.

Ni se arată stânga a fi dreapta,
Cu un consens ce pare punct final
Al unui prag mai mare decât treapta
Urcușului ce-l presimțeam normal.

Întoarcerea se face-a fi povară,
De vrem s-avem un altfel de apoi,
Printr-o urcare pe o altă scară
Ce, din mândrii, o facem cum vrem noi.

Dar drumul tot la fapte se reduce,
Și una doar se face-ndeajuns
Să fie piedestal la altă cruce,
La multa fugă spre un alt răspuns.

Oricum ne facem viața, aventura,
Dă semn că doar concretu-i realist
Și nimeni, orișicum i-ar da măsura
N-o controlează-n mod determinist.

Așa ne e, și-așa e dat să fie,
Un șir de lecții cu motiv concret,
Ca să-nvățăm că simpla bucurie
Nu-ncape-n nici o formă de regret.

Discordantul arbitraj

Tu știi că te iubesc... dar n-ai curaj
Să dai uitării umbrele de teamă
Ce-ți spun șoptit că totu-i un miraj
Și să aștepți fără să-l iei în seamă.

Prin conjunctura clipei de acum,
Când gândul înspre tine îmi tot fuge,
Ideea de firesc își face drum
Și verbele încep să se conjuge.

Enigmele, încet, încet, dispar,
Preconceputul rolu-și părăsește
Și simți în gând, părându-ți cam bizar,
Că singularul mai mereu lipsește.

În conjugări, cu rost în mod normal,
Se-adună prevestiri de multe fapte
Spre un context mereu fără final,
Doar trecător din noapte-n altă noapte.

Sub umbra lor, idei ce altfel pier
Fac notă întru totul discordantă
Cu amintiri ce încă te mai cer
Să le rămâi emblemă relevantă.

Dar, cum presimți, e totul definit,
Chiar tu te simți altfel, redefinită,
Voindu-ți mersul drept, neîngrădit,
Să poți iubi și să te simți iubită.

Totul e clar... nevoie-i de curaj
Ca faptele să-ți fie o măsură
Să ieși dintr-al uitării arbitraj,
Dând vieții nou avânt și anvergură.

Avântul spre noroi

Vai, omule, te duci mereu în jos,
Ai cam uitat să mai trăiești frumos,
Acuzi și ești mereu judecător
Împarție vinovăție tuturor...

Nu mai ai ochi, nici nu mai ai obraz,
Când alții au succes îți e necaz,
Și cauți să explici imperativ
Că tot ce au e pur demonstrativ.

În cutezanță nu îți iei avânt
Dar știi să pui doar ură în cuvânt,
Iar din minciună ajutor îți faci
Orgoliul, prin efect, să-ți satisfaci.

Vezi totul ideal, perfect, măreț,
Și-i dai valoare numai după preț,
Restul e pleavă bună de gunoi,
Ori chiar o cârpă plină de noroi.

La toți le spui că ești cel mai corect,
Și asta vrei s-arăți și prin aspect,
Prin vorbele ce șiroiesc idei
Lipsite de știință și temei.

Te-arăți de adevăr încredințat
Și zici că alții-au viață în păcat,
Doar tu fiind model de pocăință
Numindu-ți fudulia drept credință.

Concretul, prin minciuni, îl nuanțezi
Spunându-ți că-i firesc să te distrezi,
Și numai tu ești concludent reper
De cum e totul pe Pământ și-n Cer.

Cu tot ce faci te tragi mereu în jos,
Nici nu mai știi că poți trăi frumos,
Ce nume vrei să ai printre urmași
Când tu doar nesimțire-n urmă-ți lași?

Copleșit prin amintire

N-avem ce zice și n-avem ce face,
Trăim cu dor de alte amintiri,
Cu rostul unor noi înfăptuiri
De mari dorințe cu-al rol de pace.

Mă năpădesc idei, ca și pe tine
Și un definitoriu gând concret,
Ca mare îndoială și regret
Că timpul să se treacă nu s-abține.

A fost real, a fost, nu doar o dată,
Să fim dorinței noi împlinitori,
Uitând demult trecutele erori,
Simțindu-ne că viața ni-i redată.

Mi-ai fost chemare fără de oprire,
Și poate chiar cum eu nu am crezut,
Lăsându-mă cu totul cunoscut,
De pântecu-ți vestit de-a mea pornire.

Visele vin și pun accent pe noapte,
Făcându-mă să cred că te zăresc,
În clar consens cu gândul omenesc,
Printre idei ce ți le știu din fapte.

Sânii-ți mi-au dat pornirea îndrăzneață
De-a învăța să nu-mi găsesc motiv,
Ferindu-mă de rostul creativ
Al clipelor ce-aduc trăirea-n față.

Printre idei, puțin sau mult impuse,
Dorințelor le-am fost extrem model,
Și ne-am lăsat plăcerii ca prin el
S-avem trăiri de vremuri noi seduse.

Prea grea îmi e tăcerea și n-am pace,
Sunt compleșit de multe amintiri,
Mi-e dor de-acele clipe ce-n rostiri
Mi-erau îndemn de-a tace și a face...