Complet imperativ

Cuvintele va fi a le-nțelege
Și a-nțelege cât își au motiv
În prea interpretata lumii lege
Văzută ca real imperativ.

Prin fapte, prin noi înșine, vom face
Ceea ce e lumește de făcut,
Eternizând a sufletelor pace
Ca adevăr al altui început.

Dar ce rămâne peste toate trece,
Și trece-va, prin vis, în gândul tău
Ca îndoieli să lași, pe veci, să plece,
Să-ți fie clar ce-i bine și ce-i rău.

În umbrele ce nu sunt la vedere,
Când timpul în tandem îl vom trăi,
Ne vom găsi, având din nou putere
Vieții de-a da conceptul de a fi.

Ce va urma cât toată viața face,
Va face chiar și cerul mai senin,
Redându-ți vrerea de-a rodi o pace
Ca semn de adevăr complet, divin.

Indecisă nălucire

E noapte și o liniște ciudată
I-a adunat pe cei neliniștiți
Într-o poveste care, altădată
S-ar fi numit a celor obosiți.

De adormit mai nimeni nu adoarme,
Aproape toți au ochii-ntredeschiși
Ca nu cumva, la primul foc de armă,
Să fie, înspre fugă, indeciși.

Conceptul vieții azi e în reformă,
Gândul trăirii pare demodat,
Prin lege lumii i s-a dat ca normă
Un mers de la distanță comandat.

În minutare ceasul se încrede,
Sperând că nu se lasă ispitit
De nedormirea ce prea clar o vede,
Ca semn că omul e mereu grăbit.

Iar calendarul, liber de măsură,
Se face, dintr-odată dictator,
Știind că-i acceptat ca legătură
Între schimbări, absurde, de decor.

Când dă de veste că începe vara
Dă zilei, înspre trecere avânt,
Și-arată tuturor că ea-i hoinara
Ce nu vrea se țină de cuvânt.

Cerul senin e doar o amintire,
Acum e-ncorsetat de năluciri
De a ajuns și el o nălucire,
Prea plin de nevoite licăriri.

Temei de vină

Nu mai știu cât pot să tac,
Să vorbesc cu mine,
Tuturor să mă prefac,
Să spun că sunt bine...

Am, e drept, multe idei,
Puneri în lumină,
Dar prin justul lor temei
Văd că sunt de vină.

Mi-a ajuns îndeajuns,
Să tot fiu o mască,
Să tot caut un răspuns
Care mă demască.

Am ajuns să îmi răspund
Printr-o întrebare,
Când ajung să mă confund
Cu a mea mirare.

Nici cu ochelari de cal
N-am vederi mai bune,
Încă văd ce e real,
Nu mă pot supune.

Sunt un simplu amănunt
Plin de controverse,
Și mereu văzut că sunt
Cu idei diverse.

E destul, m-am săturat
Să tot fiu dovadă
Că sunt cel adevărat,
Trecător pe stradă.

Emblematic evident

Ceea ce-ți scriu acum e o scrisoare,
Vreau să-ți fiu, din nou, un vestitor
Al schimbării ce-ți va da valoare
Și un drum deschis spre viitor.

Nu pot să-ți scriu idei întortocheate,
Dar nici detaliul nu-l fac argument,
Ca nu cumva și-acum să pui la spate
Firescul, emblematic, evident.

Tot ți-am spus, și nu ți-am spus în glumă,
Că încerci să urci, însă cobori,
Gândul, ce ți-l cerți, cu greu te-ndrumă
Și, de multe ori, îți dă fiori.

Mereu apar, fără de semn, dileme,
Și la-ntrebări tot vrei să ai răspuns
De ai ajuns să-ți faci mereu probleme
Că timpul nu-ți mai este de ajuns.

La toate astea-ți spun că leac există,
Ți-e dat de mult, e-același și acum,
Însă nu vezi, n-auzi, că el insistă
Să nu îl vezi ca ceață ori ca fum.

În rezumat e simplu, e-o urmare,
Al darului ce-l dai și-ți este dar,
Ca, mai apoi, banala întâmplare
Să-ți fie semn, reper și îndreptar.

Și eu ți-am spus cât de puține fapte
Preschimbă întru tot ce azi e greu,
Prin ceea ce, trăind, în miez de noapte
În care lumea-nseamnă tu și eu.

Ne-avem această viață-n datorie,
Îmi ești datoare și îți sunt dator,
Și n-avem cum altfel s-o vrem să fie,
Cât nu schimbăm al nopților decor.

Aparent irelevant

De-atâția ani ți-am spus, întotdeauna,
Păstrând aceeași notă de subsol,
Că timpul trece și resimți furtuna
Ce ți-a scăpat de mult de sub control.

Și ți-am mai spus că lumea nu-nțelege
Alte idei ce nu îi sunt în plan,
Idei ce sunt, în omeneasca lege
Ascunse de-al trăirii paravan.

Tot ce-ai să vezi lăsat e la vedere
Dar mult mai mult rămâne nevăzut,
Iar viața, totdeauna, dreptu-și cere
Fără a zice clar ce-i de făcut.

În minte, azi, tot mai puțin încape
Rostul divin al firii omenești
Ce lasă printre degete să scape
Sensul firesc al faptelor firești.

Atâtea argumente se adună
Când gândul e văzut ca decisiv
Să spună care-i calea cea mai bună,
Spre țelui ce-i crezut imperativ.

Dar viața nu-i o carte de citire
În care poți oricând, de vrei, citi
Povești ce se vor face amintire
Când altceva să faci îți vei dori.

Dar e o carte, are teme date,
Cu ecuații simple aparent,
Dar care prin constantele-i ciudate
Au, uneori, final neconcludent.

Aici ești tu acum... Irelevante
Sunt multe ipoteze ce le vezi
Ca ocolite căi sau variante
De-a evita greșeli ce le creezi.

Nota-n subsol a fost, și e, cerință
Contextului lipsit de mari schimbări
Și-n care o stagnantă referință
Naște mereu vetuste întrebări.

Dar tu de vrei, poți scoate la lumină
Dintr-un cotlon în care te-ai ascuns,
Pe tine, cea concretă și divină,
Că tu, doar tu, la toate ești răspuns.

Timpul tot trece, nu mai ai răbdare,
De-aceea îți tot spun și îți repet,
E vremea de-a ieși dintre tipare,
Uitând de orice umbră și regret.

Ți-am spus cândva c-am să te fur o noapte,
Ca să te pierzi de gânduri și idei,
Ca prin pecetea omeneștii fapte
Să te redai realului temei.

Sub cer senin și înstelat, de vară,
Uitând de cei ce vorbe tot refac,
Trecutul ți-l vei pierde ca povară,
Fiindu-ne, pe totdeauna, leac.

Îmi vei fi dar prin dor de dăruire
Și-or să se rupă piedici ce te dor,
Apoi urca-vei trepte de-mplinire,
Fiindu-ți chiar reper de viitor.

Negarea negării

Negând, necredincioșii,

cred tot mai mult în El,

Când cei lipsiți de minte

acuză tot ce mișcă,

De nu se prind în hora

ce pare o morișcă

În care-i arătată

credința ca drapel.

Cei ce mereu, în vorbe,

și-L iau ca sfânt blazon,

Dar stau mereu la coadă

deloc grăbiți la fapte,

Se fac a nu-nțelege

că și în plină noapte

Credința-i tot credință,

nu aer de bonton.

Nu toți cei ce îl neagă

așa cum e-arătat

Îi pun cuvântu-n umbră

sau vor a-L contrazice,

Nu sunt nici împotrivă-I,

nici nu îl vor uitat,

Când tocmai credincioșii

pornesc să îl explice.

Făcut e după voie

și după-nchipuiri,

De cum e învoiala

cu cel ce bir plătește

Ca nu cumva să lase

motiv de-ngăduiri

Celui ce în credință,

trăind, se regăsește.

Actorie de răscruce

Legături de veacuri se dezleagă,
Rolul de paiață-i căutat
De actori ce nu pot să-nțeleagă
Cum firescul poate fi ratat.

Lumea e-așezată la răscruce,
Totul e întors cu fundu-n sus,
Că minciuna tot mai mult seduce,
Adevărul greu de tot e spus.

Calendarul are, iarăși, altă formă,
Rolu-i e complet denaturat,
Ca detaliu de extremă normă
Prin absurde sensuri relevat.

Chiar și timpul pare-n amorțire
Neștiind de nu-i deja trecut
Printr-o enervantă amăgire
Ce îl vrea și orb, și surd, și mut.

Prin împreunări de argumente
Nimeni nu mai poate dovedi
Puritatea simplelor accente
Ce puteau iubirea ocroti.

Clase de eroase tot mai fine,
Fac realul tot mai grosier
Că-s puțini cei ce se pot abține
În a-și face trupul liftier.

Vinovații urlă cel mai tare
Că sunt cei mai mari nevinovați
Și așteaptă cereri de iertare
De la cei vânduți sau cumpărați.

Și e zarvă multă, iar ruptura,
E deja un mod obișnuit,
Pentru mulți, de-a dovedi că ura
Armă e, de neînlocuit.