Evaziv de plan extins

Cele dintâi cuvinte-au spus de toate,
Ideile au plan mereu extins,
Tentința lor voind mereu a scoate
Vederii vieții foc deja aprins.

Sintetizând, punctat, doar amănunte,
În primul plan, ai pus ce nu ai spus,
Ca toate, când vor fi să se confrunte
Să se așeze drept, ori jos, ori sus.

Chiar dacă, prin destula înălțime,
Nimic nu se arată dovedit,
Toate își au concretă profunzime
Și țel real, de clipe definit.

Prin clare suprapuneri deductive,
Ideile se întrețes firesc
Și orice-ar fi, accente evazive
Duc tot mereu spre rostu-ți omenesc.

Cuvinte-au vorbit, și-au pus amprenta
Pe marele-adevăr din viitor
Când fi-vei, mai mereu, adolescenta
Ce-și va avea dorințele cu dor.

Ideile au curs și-au dat o formă
Consensului de treceri peste prag,
Simțind, în profunzimi, marea reformă
Ce mari neînțelesuri dă-n vileag.

Mi te-au descris cum fi-va să se vadă
Trupu-ți golit de-al hainelor secret,
Lăsându-mi-te, tainic, noaptea, pradă
Ca să mă știi ca om real, concret.

Și-au spus, concret, cum se va ști urmarea
Fiindu-ți adevăr definitiv
Când lumii va da semne întâmplarea
Că totul a fost clar, imperativ.

Miză de criză

Azi toată omenirea e în criză,
și-i tot mai mare lipsa de idei,
cum mare e și lipsa de temei
la cei ce pun chiar libertatea miză.

Mulți sunt cobai ai propriei neștiințe,
ei sunt cobai ai lipsei de-adevăr,
de-aceea iau extremele-n răspăr
și-și au idolatriile credințe.

Privesc mereu, în jurul lor, cu frică,
chiar de dușman iau simplul calendar,
văzând că ei sunt trecere-n zadar,
și asta, viața, mult le-o mai complică.

În frica lor, ce spun c-o au, de moarte,
stă lipsa de motiv și hotărâri
de a trăiri urcări și coborâri
în drumul ce așa e-n spre departe.

Dar drumul lor, voit pe scurtătură,
nu are loc de drumul tuturor,
împiedicat de-al umbrelor decor
și mult prea multa lipsă de măsură.

Mișcarea de repere în derivă
are un rol, spun cei fricoși, normal,
că nu-i firesc să fii principial
și nici să ai o largă perspectivă.

O mare, tot mai mare-nghesuială
se vede-n închinarea pe la porți
de parcă pe pământ trăiesc doar morți,
avându-și viața simplă brambureală.

Tocmeala e la mare prețuire,
principii vechi, mințit, se ocolesc,
găsind pe cei ce doar la bani gândesc
cum tot vorbesc de marea dăruire.

Se zvârcolește lumea, criza-i mare,
mulți fug de-a se gândi la viitor,
alții visează drum înălțător
fugind și ei de semnul de-ntrebare.

Nimic nu-i clar, scăparea nu se vede,
norii furtunii sunt la orizont,
tăcerea e chiar ea al luptei front,
dezastrul mondial se întrevede.

Eu și după mine

Vor spune, unii, cândva, c-am murit,
Iar alții doar c-am încetat din viață,
Fiind, de multele probleme, obosit,
Și prins când evadam prin copci de gheață.

Tăcerii mele se va da un sens
Lipsit de evidente argumente,
Deși se va dori un clar consens
Între idei lipsite de amprente.

Și vor mai spune, mulți prea mulți, povești,
De care n-am avut nicicum știință,
Numindu-se cei dătători de vești
Despre puțina-mi minte și voință.

În lipsa mea, criteriul va fi clar,
Uitând să ia la adevăruri seama,
Furat de marea trecere-n zadar
A celor ce își au, credință, teama.

Necunoscuții zice-vor că știu
Pe unde pașii mi i-am dus să meargă
Din zori de zi până în la ceas târziu
Ca urmele prin fapte să se șteargă.

Nemaivăzându-i, nu se vor opri
În încercarea lor de-ași face nume,
Istoria să-i poată aminti
Ca trecători, umili cândva, prin lume.

Vorbi-vor cei ce n-au nici un motiv
Despre credința mea în veșnicie
În felul lor, tot timpul evaziv,
Voind cuvântul spus oricum să fie...

În replici neputând să mă implic,
Îi voi lăsa cum vor să se arate,
S-arate că au sufletul prea mic
Și-nfig cuțitul totdeauna-n spate.

Orice s-ar spune, n-o să fie tot,
Nici adevăruri n-or să fie toate,
Știu însă că, prin moarte, am să pot
Să am reala, pură, libertate.

Insomnie de risipă

Trei zile-ai fost necontenit cu mine,
Și ne-am avut motiv de neopriri,
Lăsând însemn să-l porți mereu în tine,
Chiar și-n povești cu iz de amintiri.

Timpul tot trece, n-are nici o vină,
Subconștientul îți arată-n vis
Că îți va scoate, cumva, la lumină
Ceea ce mi-ai promis și ți-am promis.

Întâi de toate îți va scoate-n față
Instinctul încă prea răzbunător,
Ce ți-a furat atâția ani din viață
Fiind precum o taină de omor.

Vei ști privi fireasca-ți regăsire
În ceea ce vei ști că te-ai dorit
Când îmi dădeai motive de pornire
În ceea ce eram de neoprit.

Lipsei trăirii vei tot fi supusă,
Indiferent de mici sau mari schimbări,
Simțindu-te de mari negări condusă
În așteptarea unei mari chemări.

Și-așa, prin vis, chiar noapte după noapte,
Vei ști a recunoaște că m-aștepți
Ca iar să fim zămislitori de fapte
Prin care să te-accepți așa cum ești.

Vei tresări, iar marea insomnie
Mult timp, în patul tău va poposi,
Lăsându-ți, cu nespusă bucurie,
Timp de-a privi ce-a fost și ce va fi.

Și dat va fi să nu poți face față
Altor idei ce nu au just temei,
Dându-ți de știre, copcile de gheață
Că nu-i normal să zici că nu mă vrei.

Mă vei chema, și-ți vei jura credință
Celei ce-ai fost atunci, în prima zi,
Ispită încărcată de dorință
Clipa uitând în somn a risipi.

Deturnare de clișeu

Din depărtarea mea te văd... Nu poți să dormi,
Nu-ți mai ajunge timpul de-ntristare,
Pașii ți-s mici deși i-ai vrea enormi,
Și te-ntristează lipsa de urmare.

Ți-e gândul tot mai greu, extrem de greu,
Și-n el e rece, zi de zi mai rece,
Că doar furtuni în juru-ți vezi mereu,
Doar prin furtuni simți viața că îți trece.

Ți-am spus cândva și, iată, iar îți spun,
Că-i vremea de-a urni, mai clar, ideea,
Că poți trăi frumos, nu în surghiun
Să tot omori ceea ce ești, femeia!

Acum e greu ceva să-ți țin ascuns,
Și nu mai ai motiv de-a contrazice,
Este destul, prea mult, îndeajuns,
Tăcerii, prin absurd, am fost complice...

Viața îți spune clar... mai fă un pas,
Dar nu-l gândi cum crezi că ar fi bine...
Ți-l știu de mult... atât ți-a mai rămas,
La ceas de seară să îl faci cu mine...

Și nopții, iar, să-i fim un tot, reper
Al clipei ce-ți va fi normalitate
Cu tot ce îți dorești, cu tot ce sper,
Negând idei de efemeritate.

Să-mi fii dorinței mele panaceu,
Iar eu să-ți fiu profund simțirii tale,
Lipsiți de al regiilor clișeu
Ce neagă regăsiri consensuale.

Refuz confuz

Un nou apus se vede, te cuprinde,
În zbateri adevăru-ți e confuz
Și se adună, până la refuz,
Absurdul ce în cursa lui te prinde.

Privirilor deschiderea dispare,
Tipar își fac din propriul tău contur,
Abstractizând tot ce-ți mai ai în jur,
Presupunând că încă ai răbdare.

În orizontul tău nu prea se vede
Ceea ce știi că poate fi văzut,
Nu doar ceea ce omul decăzut,
Crezând că vede spune că și crede.

Puține-ți sunt ideile concrete
Din tot ce-a fost cândva firesc tumult,
Și nevoirea, parcă, tot mai mult
Te prinde-n ipostaze desuete.

Convingeri n-ai și n-ai nici libertate,
Te contrazici prea mult, puține faci,
Iar când, în fapt, ar trebui să taci,
Îți faci, prin neștiință, mari păcate.

Lumina e puțină, prea puțină,
E mare teama ta să te privești,
Nici drumul nu-l mai vezi și rătăcești,
Sperând că dai cotloanelor lumină.

Te tot cobori și noaptea de cuprinde,
Plătind tribut absurdului tău gând
Că nu poți fi ca orice om, de rând
Ce, cu migală, ferlinare-aprinde.

Luminile se sting... vine furtuna,
În juru-ți nu se vede mai nimic,
Nopții, vezi bine, e pierdută luna...
Știi tu de ce... Eu n-am ce să mai zic...

Confluență de hotar

De mult n-ai mai iubit, ai și uitat
Cum e iubirea-n forma ei primară
Când n-ai nici un motiv de contestat
Și nici un gând ciudat nu vrea s-apară.

Ai și uitat că rostul ți-e să fii
Ispită născătoare de speranță
Printre schimbări ce-s date să devii
Mereu îndemn spre vis de cutezanță.

Și parcă nu mai știi ce e firesc,
Ce-nseamnă doi cu totul împreună,
Când umbrele cotloanelor urzesc
Idei despre trăiri ce vor s-apună.

Ai confundat mereu, și tot confunzi,
Esența elementelor fictive
Ce te îndeamnă să te tot afunzi
În nesimțiri de-a dreptul primitive.

Faptele încă sunt după tipar,
Răspuns al unei stări de confluență
Între concretul bornei de hotar
Și statusul mimat de remanență.

N-ai mai iubit de mult, nu-ți e știut
De nu cumva din altă fostă viață,
Că nu-ți găsești nici urme în trecut,
Chiar și trecutul ți-e-nvelit în ceață.

Acum e timpul de-a-nvăța, de-a fi
Cu tine-n omenească armonie,
Ca singură să poți redefini
Concreta, omeneasca bucurie.

E timpul unei mari descoperiri,
Unei simțiri ce nu îți e știută,
De-a înțelege viața prin trăiri,
De a iubi și de a fi iubită.