Deductivele motive

Într-o noapte, oarecare,
Timpul fără de hotare,
Ne-a pus semn în calendare...
Şi tot el ne-a dat motive,
Cu trăiri explicative,
Şi consensuri deductive.

Mi te-ai vrut ca dar lăsată,
Şi extremă inspirată
De speranţă afirmată.
Definind a vieţii clipă,
Mi te-ai dat fără risipă,
Ca să cred că-i totu-n pripă.

M-ai voit a fi în tine,
Iar cuvintele, puţine,
Defineau crezuri divine.
Umbrele ca să dispară,
Teama de urmare, clară,
Ai lăsat-o-n frig, afară.

Şi-a fost clara evidenţă
Pusă-n rang de imprudenţă
Că erai miez de esenţă.
Într-o formă-ntâmplătoare,
Ai dat nopţii o valoare
Pentru vremea viitoare.

Şi-am trecut, făptaşi, o vreme
Când o ploaie de probleme
Ne-nvăţau a nu ne teme.
Îmi veneai ziua, în grabă,
Să-mi fii dar, să fii podoabă
Clipei ce speranţe-njgheabă.

Într-o lume ce-i tot mică,
Ochii, hai, te rog, ridică,
N-ai de ce să-ţi fie frică.
Azi avem motive clare
Să n-avem deloc hotare,
Să-mi fii lacrimă de soare.

Esenţe de evidenţe

N-a fost deloc o simplă întâmplare,
Fiind dovadă tot ce va urma,
Că mi te-ai vrut ca dar şi-mpreunare
Păstrându-mă ca-nsemn în viaţa ta.

Ne-am împărţit cândva a nopţii clipă,
Gândind că toate se vor aşeza,
Şi nu vom face de-aşteptări risipă
Şi nici furtuni nu ne vor zbuciuma.

Era o noapte plină de lumină,
Chiar umbrele voiau a lumina,
Când goală, doritoare şi senină,
Te-ai vrut definitiv a fi a mea.

Şi mă simţeai, simţeai concret ideea
Că nerăbdării mele vei ceda,
Dându-mi motiv să ştiu că tu, femeia,
Eşti viitorul ce îl vom avea.

Sânii rotunzi, însemn de nemurire
Deja ştiind că multe vor urma
Semn îmi dădeau că-n pântec a rodire
Ca amintire pururi îţi voi sta.

Şi n-au mai stat secundele s-aştepte
Un gând ce-ar fi putut întârzia,
Simţind că altfel nu pot să îndrepte
Şerpuitorul drum din viaţa ta.

Zvâcnetu-ţi scurt ne-a fost însemn de cale
Spre clipa următoare ce ştia
Că-n evidenţe pur esenţiale
Trăirile oricând ne vor afla.

Şi-aşa ne-am fost însemn prin uz de fapte
Ce ne-au redat motive de-a spera
Că după orice zi, un miez de noapte,
Spre împliniri mereu ne va-ndruma.

Corolar de nefiresc

Nu te-ntreba de ce aşa e viaţa,
De ce nu se întâmplă ce-ţi doreşti,
Că limita ideilor e ceaţa
Ce tu, prin întrebări, o tot scorneşti.

Tot contestând se pierde multă vreme,
Se pierde timp, pierzându-se idei
Şi-n locul lor doar fapele extreme
Vor mai putea avea, formal, temei.

Nu mă-ntreba de ce îmi este fapta
Altfel decât se poate-a fi în gând,
De ce alerg în stânga şi în dreapta
Şi chiar odihna mi-o găsesc mergând...

Tot căutând să ştii ce e cu mine
Pierzi din vederi un ţel esenţial
Şi n-ai să ştii ce-i rău ori ce e bine
Când vei privi concretul ca banal.

Nu-ţi întreba trăirea de motive
Ce te conving să uiţi de-mpotriviri
Când notele-ţi mereu explicative
Îţi lasă-n adormire mari simţiri.

Iluzia având-o-ntre repere
Nu poţi să vezi al vieţii orizont,
Şi pui accente dure de-ncheiere
Pe alt absurd, exorbitant decont.

Nu întreba de ce nu-ţi ai credinţă
Aşa cum o spui şi-o vrei a-ţi fi stindard,
Când te-ndoieşti uitând de stăruinţă
Şi-n rug aprins idei şi gânduri ard.

Trăind mereu gândind că o-ncercare
Nu poate să îţi facă nici un rău,
Pui crezul sub un semn de întrebare
Şi-ţi faci un Dumnezeu din gândul tău.

Puţin convins, trecător

De-atâtea ori s-a spus că trec prin moarte,
Că n-am să pot să mă întorc din drum,
Iar, mai apoi, că-i greu s-ajung departe
Şi bine-ar fi tăcerea să-mi asum.

Mi s-au mai dat şi termene precise
Fixate în căderi sau decăderi
Ca nu cumva să mă îmbăt cu vise
S-ajung să spun că mâine a fost ieri.

Chiar m-au lovit ideile cu pietre
De nu puteam altfel să fiu lovit,
Şi mă voiau ca scrumul de prin vetre
Când ploile le sting necontenit.

M-am ostenit cu gânduri fără fapte
Pe graniţa acestui timp ocult,
Pierzând speranţa viselor de noapte,
Ca nu cumva să vreau visa mai mult.

Dar visele, lipsindu-se de vină,
Concretizând conceptul expansiv,
S-au definit ca umbre de lumină
În clar consens cu-al clipelor motiv.

Şi am trăit, an după an, de toate,
Urcând oricum, chiar şi văzut căzând,
Din piatră seacă apă să pot scoate,
Şi chiar să râd când dat ar fi să plâng.

Orgoliul l-am lăsat a fi ispită,
Uitându-l într-un timp nedefinit,
Să pot trăi o noapte mărginită
De-al zilei prag şi-al faptei rost sortit.

N-am să contest... posibil că prin moarte
Am şi trecut, dar poate-am fost grăbit,
Aveam, şi am, în gând s-ajung departe,
Şi nu mă simt deloc prea obosit...

Noutatea de context

Povestea ta e pentru tine nouă,
Şi-ţi este greu, prea greu să o-nţelegi,
Părându-ţi adevărul rupt în două,
De-o lume ce îşi are alte legi.

E pentru tine nouă, însă-i veche,
De multe ori, cumva, te-am prevestit,
Din vremea când, ad-hoc, eram pereche
Şi nopţii bucurii i-am dăruit.

În juru-ţi e prea multă răutate,
Şi mulţi ce cred că ai ajuns vânat
Strivită de o falsă libertate
În care cu motiv te-ai avântat.

Vorbe prea multe, lipsa de măsură
Te-arată prin castele de nisip
Cu fapte de extremă anvergură
Ce lasă urme chiar şi pe-al tău chip.

Mi-a tot trecut prin gând această vreme,
Şi te-am văzut în ea trăind, în vis,
De-aceea ştiu că ai de ce te teme,
Ştiu că te vezi căzând într-un abis.

Abisul e, prea bine ştii, aproape,
Mereu la fel şi tot mereu altfel,
Voit de cei ce vor mereu să scape
De-al neputinţei evident apel.

Chiar mlaştini, dedesubt, ţi-s pregătite,
Şi îngropări sub maluri de gunoi
Cu vorbe de ocară, pregătite,
De cei ce sunt cu sufletu-n nevoi.

Dar toate se vor stinge într-o noapte
Când ne vom fi aşa cum ne-am mai fost,
Părtaşi la adevărul unei fapte
Ce va lăsa urmărilor un rost.

Efemera opoziţie

Acum suntem străini... Aşa îţi spui
Şi crezi că starea asta va tot ţine,
Chiar dacă eu îţi spun că-i prea târziu,
Curând vei împărţi un gând cu mine.

Vom fi totuna cu al clipei pas,
Fără să ştim c-avem idei comune
Punând chiar şi soluţii în impas
Când faptele vor şti ce vor impune.

Din intuiţii azi chiar vezi un drum,
Dar tot îţi spui că încă nu vezi bine,
Însă trecând de norii mari de fum,
Vei împărţi întreaga zi cu mine.

Consensuali vom fi şi mărturii
Urmările continuu vor depune
Trăind, tu, clipa marii bucurii
Numind chiar constatarea o minune.

Percepţii clare nu se întrevăd
Cât încă spui că nu prea îţi convine,
Dar când va fi să fugi de un prăpăd
Vei împărţi acelaşi pat cu mine.

Vom deveni, cu fiecare gând,
Un tot, întreg, legat prin simple şoapte
Cei ce în vis mistere deslegând,
Daruri se vor în fiecare noapte.

Accentele consensuri ne impun,
Părerea mea şi ţie-ţi aparţine
Simţirile un rost deja expun,
Vei împărţi al vieţii trai cu mine...

Incomoda netăcere

Ţi-am spus cândva că tac, dar n-am tăcut,
M-a obligat prea multa ta tăcere
Să uit că îţi eram necunoscut
Pe când credeai în gânduri efemere.

M-au obligat pornirile spre fapte
Ce trebuia, cumva, să le opresc,
Şi să-ţi arăt, în fiecare noapte,
Ceea ce e firesc sau nefiresc.

Cum nu aveai nicicum un ţel ţintit,
Cum nu-ţi aveai uşor o cale dreaptă,
Tăcerile, uitând, le-am părăsit
Ca tu să ai motiv la orice faptă.

Printre idei ori gânduri efemere,
Nici nu ţi-am spus c-am renunţat să tac,
Că tu, luându-mi dreptul la tăcere,
Ai vrut cu mine însumi să mă-mpac.

În mod direct ori, altfel, evaziv,
Am pus accent pe fostele accente
Ce te zoreau să îţi găseşti motiv
În nişte adevăruri aparente.

Sunt martorul destul de incomod
Al trecerii de graniţele, multe,
Ce te-au făcut să fii un calapod
Al faptelor sumare şi oculte.

Multe idei, pe-al umbelor trecut,
Sunt pete evidente prin nuanţă,
De care-ai vrea să ştii c-au dispărut
Prin marea-ţi nevoită ignoranţă.

Şi n-am să tac... Nici nu mai ştiu să tac,
Am, zi de zi, continue motive,
Fire în patru grabnic să desfac
Sub presiuni mereu imperative.