Schimbare în schimbare

S-a schimbat ceva în calendare,
Spun cei ce privesc spre calendar,
Nevoind ca simpla întâmplare
Să le-arate trecerea-n zadar.

Încercând să trec spre mai departe,
Să-nțeleg de ce sunt insistenți,
Înțeleg că ei, crezând în moarte,
Vieții, mai mereu, îi sunt absenți.

Tot aud că cifrele-s schimbate,
Calculații multe s-au schimbat
Și din ele ies priviri în spate,
Dobândind un rol deloc ciudat.

Împărțiri cu rost de aparențe
Pun tipare timpurilor noi,
Animând excese și valențe,
Abrogând idei cu umeri goi.

Și-adunări, se pare, consecvente
Țin, în aparență, timpu-n loc,
Decupând consensuri elocvente
Prin scăderi ce-aruncă lumea-n foc.

Foc părea a fi, oricum, în lume,
Dar, se pare, nu era de-ajuns,
Nimeni nu voia să și-l asume,
Și era crezut îndeajuns.

Se vorbește mult de o schimbare,
Tonul celor ce vorbesc este schimbat,
Unora spre bine li se pare,
Prea puțini văd ceru-nseninat.

E firesc, se spune, să se-ntâmple
Ceva ce devine elocvent,
Oamenii s-ajungă ninși pe tâmple
Spun și eu, uitând să fiu prezent.

Tablou de lume

În lume e atâta nepăsare
Că nici un gând frumos nu are loc,
Și-n corolarul ei de disperare
Nu mai există cale de mijloc.

Există, e vizibil, multă ură
Iar frica pare c-a învins pe toți,
Minciuna a ajuns fără măsură
Iar trădătorii-s dați ca patrioți.

Totul e-acum lipsit de rânduială,
Noroiul nu mai este doar decor,
Că au ieșit cu totul la iveală
Cei ce au fost mereu cozi de topor.

Și au ieșit cu totul la lumină,
Fără de teamă, fără de regret,
Cei ce găsesc, oricui, o mare vină
Că pot avea un gând păstrat secret.

Ideile perfect sincronizate
Sunt umbre relevante de ecou
Al râsului murdar, pe înfundate,
Din vorbe ce vorbesc de omul nou.

Puțin se mai vorbește de iubire,
Esența ei nu prea mai are loc,
Chiar ea i-ajunsă-n prag de viețuire
Intrând neceităților în joc.

Gândul frumos, nemaiavând motive,
De-a se deda concretului real,
Se-ascunde de idei speculative
Sau chiar ajunge într-un rol banal.

Motiv concret

Te-aș împărți mereu în doze mici
Punându-le cu grijă în pocale
Să nu mai am în viața-aceasta frici
Crezând în evidențele banale.

Nu te-aș lăsa acestor acestor timpuri seci,
Ce au o sete, de dureri, nebună,
Și nici pornirii vânturilor reci
Știindu-le cu gândul spre furtună.

Aș face buruienile trifoi,
Scânteia brumei aș preface-o-n rouă,
Ca pasul să îți fie mai vioi
Spre clipa ce începe-o viață nouă.

Suport de cale

Tu poți să schimbi și data morții mele,
Legi scrise poți rescrie-n univers,
Ducându-mă degrabă printre stele
Făcându-mă să uit cât am de mers.

În lumea ce se lasă îngropată
De niște-ncrengături numite neam,
Nici dragostea nu poate să răzbată,
Primește totdeauna vot de blam.

S-a vrut, și se tot vrea, ca totdeauna
Poruncile să aibă rol primar,
Și ca efect să aibă-ntotdeauna
Suport în presupusul arbitrar.

Contrar a tot ce pare-a fi rutină,
Și-a tot ce pare-a fi consensual,
Ți-e gândul spre izvorul de lumină
Cu sens imperativ în mod real.

Din flori și buruieni, amestecate,
Prin vrerea ta, un Rai poți încropi,
Și să-ți pulsez în simțurile toate
Ca să nu am nici timp de-a obosi.

Poți face ceasul ore-ntregi să bată
Ca să-mi aduci aminte să trăiesc,
Și să mă-ntorc la cel ce-am fost odată,
Spre poarta vieții drumul să-l găsesc.

Poți să-mi întorci chiar drumul înspre moarte,
Când mă apuc să-l bat cu pas grăbit,
Și să mi-l duc astfel spre mai departe,
Acolo unde știi că-mi e sortit.

Expunere de prim plan

De mult n-am mai văzut un gând frumos,
Un gând ce urcă singur înspre stele,
Al omului ce merge doar pe jos
Netemător de visele-i rebele.

Îmi este, tot mai mult, de oameni dor,
Dar parcă-n jur pustiu-i tot mai mare,
Clipă de clipă sufletele mor
Sau unii le expun înspre vânzare.

Chiar și speranța simt că a murit,
În a spera fiind deja săracă,
Firescul ei de sensuri mult golit
De cei ce au ca suflet piatra seacă.

Totu-i fațadă, mască, ori e fard,
Cuvintele cu grijă sunt alese
Să fie clar simbol, și chiar stindard,
Celor ce au ales să nu le pese.

Și-i scos mereu în față, în prim plan,
Modul succint ca formă reușită
Propus în mod fățiș și grosolan
Pentru o viață, prin tipare, fericită.

Dar în tipar prea multe nu încap,
Ideea de om bun nu mai încape,
Văzută-i ca un soi de handicap
Ce duce adevărul prin hârtoape.

Și nu încape nici cel ce e demn
Sau cel fără consensuri compromise,
La modă-i iar limbajul sec, de lemn,
Cel ce ucide, fără teamă, vise.

Lipsește gândul bun, gândul frumos,
Și lipsa lui e tot mai evidentă,
Decorul vieții-i azi bolnăvicios,
Absurditatea-i, mai mereu, prezentă.

Incomoda definire

Iubirea n-are timp de explicații,
Nu-și caută nici semne de-ntrebare,
Nu-și dă idei cu rost de conotații,
Fiind chiar ea concretă întâmplare

N-are nicicum lumescul înțeles
Al celor puși pe simpla judecată
Ce pun în joc, oricând, un interes
Ca să existe plată și răsplată.

Sub înțelesul, oarecum sumar,
Al punerii în rol de datorie,
Totul ajunge trecere-n zadar
Tocmai prin drumul ei spre armonie.

Și nu stă sub însemn de prevestiri,
Nu-i orizont firesc de clarvedere,
Chiar dacă e bogată-n amintiri
Din viitorul ce îi dă putere.

Iubirea nu stă prinsă în năvod
Când unii cred că ar putea fi prinsă,
Fiindu-le-n putere și comod
De-a arata-o candelă aprinsă.

Nu stă să cadă noapte la-nvoieli
Ori căutări de consolări deșarte,
Presupunând răspunsuri la-ndoieli
Tărăș-grăpiș mergând spre mai departe.

Și nu se dă tiparului comun
Al celor ce o vor frumos descrie,
Al celor ce trăirii o impun
Uitând să știe cum e dat să fie.

Avându-și sensul ei de corolar,
Nu joacă roluri, nici nu se preface,
Chiar dacă nu privește-n calendar,
Cade mereu cu trecerea la pace.

Iubirea n-are timp de complicații,
De emigrante vorbe mult alese,
Nici de-așteptări prin flirt și conversații,
Ce-aduc aminte de plimbări în lese.

Deghizante metereze

Îmi pierd ideea, nu mai sunt concret,
Ba chiar decad într-o gândire sumbră
De parcă însumi eu aș fi regret
Și-aș accepta să nu mai am nici umbră.

Mă-mpinge gândul unde nici nu știu
De sunt cu-adevărat pe metereze
Sau, pe ascuns, într-un curând târziu
Prin catacombe drum o să-mi creeze.

Cum nu mai cred că ziua este zi,
Nu pot să spun cum e un miez de noapte,
Chiar dacă prin apus aș defini
Distanța dintre adevăr și fapte.

Îmi reproșez că nu sunt consecvent,
Și nici grăbit la forme de schimbare,
Că orice fac rămân intransigent,
Punând mai tot sub semn de căutare.

Parcă nu pot să-nvăț să mă înclin
În fața unor vorbe ticluite,
În fața celor ce vânzând venin
Vor viețile degrabă irosite.

N-am nici repere de a-mi face drum
Printre atât de multele șicane
Ce fac din ceață umbra unui fum
Spre a ascunde marile capcane.

Mă simt ecou al celui ce-a ratat
Plecarea spre destinul ce-l așteaptă
Și nu l-a definit ca renegat
Când s-a ferit să urce altă treaptă.

Simt tot mai mult că pierd și rătăcesc
Printr-un noian absurd de amănunte,
Intrând în deghizatul joc drăcesc
Făcând mult caz de împliniri mărunte.