Concreta tălmăcire

Încă un vis acum se dă pe față,
De Ceruri, mai demult, proorocit,
Ca pas firesc sortit de-această viață
În care totul e de-nfăptuit.

Puteam să spun... Era însă devreme,
Cu greu, mult greu, s-ar fi lăsat crezut,
Sau ajungeam subiect de mari dileme
Numit în fel și chip, neprevăzut.

Erai acolo, cum, întotdeauna
În fața mea te vei lăsa să fii,
Fără de haine când, lipsind minciuna,
Vei fi zămislitoare de copii.

Se întâmpla, firesc, ce-i dat să fie,
În lumea-n care noi trăim real,
Trăirea cu motiv de bucurie
Prin adevărul crezului final.

Într-un continuu definit de fapte,
Dus la extrem de amplele-i idei,
Eternitatea începea-ntr-o noapte
Ce te făcea aleasă-ntre femei.

Printr-o nevoie, definirea-n toate
Avea ca pildă un concret contur,
Ce-ți arăta cum cui pe cui se scoate
Ca să îl piardă în mulțimi din jur.

Însă nimic din ceea ce în lume
E motivat de simplul interes,
Nu se putea atinge de-al tău nume,
Chiar dus, ostentativ, înspre exces.

Acum în chip firesc, prin copci de gheață,
Prin tălmăciri, în adevăr concret,
Provocator, îmi iese visu-n față
Ca un tipar de adevăr, complet.

Unicat denigrator

Ce vorbe, pentru tine mai au rost,
Când mintea ta deja e ciuruită,
Din naştere eşti om mărunt şi prost,
Cu ochi închişi şi gură necioplită?

Dintr-o-ntâmplare cu motiv greşit
Printr-un boschet cu spini şi fără formă,
O mamă-n căutări te-a născocit
Şi te-a născut apoi punctând o normă.

Crescând te-ai arătat un popândău,
Şi-apoi un ins de două-trei parale
Ce tot mereu punea în locul său
Orice valoare ce-i ieşea în cale.

O lume-ntreagă, chiar un univers,
Ţi-ai alocat prin limite înguste,
Ca să arunci, prin şchiopătatul vers,
Câte-o privire, de sub scări, sub fuste.

Ţi-ai încropit, din ură, un jurnal,
Numindu-l de ştiinţă şi cultură,
Făcându-i un format comercial,
Fiindu-i tu, ca unicat, măsură.

Miroşi a mucegai, îţi spun, chiar strig,
Măruntule cu fire puturoasă,
Ce-ţi place să vezi gaura-n covrig
Restul să furi şi să ţi-l duci acasă.

Eşti supărat pe toţi cei ce sunt vii,
Gândirea de venin îţi e sătulă,
Şi cu idei din mahalale scrii
S-arăţi cât ţi-este mintea de fudulă.

Te-a modelat, infectule obscur
Ideea că te ştii în neputinţă,
De ai ajuns să n-ai nici un contur,
Delimitând prostia-ţi de ştiinţă.

Acuzi pe toți, te scuzi că eşti infirm
Dând vina pe-o nedreaptă puşcărie,
Pe mine mă acuzi că nu afirm
Despre chemarea ta spre poezie...

Dar ce să spun? Eşti răul dintre răi,
Eşti ca o puşcărie prăbuşită,
În care i-ai închis pe toţi ai tăi
Şi-ai vrea s-o faci, pentru mai toţi, ispită.

Te-am acceptat, fiind prea milostiv,
Ţi-am acceptat ocare mânioase,
Dar azi nu mai găsesc nici un motiv
Să am cuvinte ce ar fi frumoase.

Eşti azi ajuns... Limbut şi caraghios,
De-auzi un adevăr te complexează
Că te arată hâd şi odios
Iar vorba ta nicicum nu mai contează.

Pe veci rămâi bolnav, cu suflet mic,
Cu umbra-ţi de privire speriată,
O simplă vietate... Un nimic
Ce-n seamă doar de milă e luată.

Obosita constarare

Simt apele că plâng la miază-noapte,
Copacii aplecaţi spre miază-zi,
Şi oamenii ce se dedau la fapte
Grăbiţi în gândul lor de a muri.

Pâinea lipseşte, ploaia nu-i destulă,
Căldurile prin focuri au trecut,
Iar lumea e de toate nesătulă,
Îşi joacă demnitatea la barbut.

Cântarele s-au învăţat să fure,
Gândind că cei săraci prea risipesc
Şi nu e drept bogații să îndure
Ideea că de ceva se lipsesc.

Furtul deja îşi face loc în lege,
Legat de banii ce acum se vând,
Dând dreptul chiar oricui, de înţelege,
Să stea cu el, deopotrivă-n gând.

Conştiinţa noastră stă de veghe-n burtă,
E ca şi noi, un straniu animal,
Ce-i fericit când prin gândirea scurtă
Se defineşte a trăi real.

I-ajuns pământul plin de fiinţe slabe,
Săracii tac, bogaţii n-au auz,
Prea multe case sunt, de fapt, cocioabe,
Pământul azi e plin pân' la refuz.

Cel mic îl linguşeşte pe cel mare
Numindu-se, în sinea lui, firav,
Dar e mereu de laudă în stare,
Oricât s-ar şti că el, de fapt, e sclav.

Privesc spre cer şi văd... răsare luna,
Şi scriu privind spre creste, peste munţi,
Cu gând că-s şi-acum, ca-ntotdeauna,
Încărunţind văzând pe cei cărunţi.

Aşa privind, nimic nu mă mai miră,
Cum nu mă miră calmul regăsit,
Şi nici că timpul lumii, clar, expiră,
Iar eu voi fi atât de obosit.

Ipoteze-n antiteze

Mereu am pus idei în anti-teze,
Ori le-am lăsat cu dublu înțeles,
Cu argumente puse-n paranteze
De cei ce doar o cale au ales.

Acum iubito-ți scriu, fără de teamă,
Dar tot păstrând mai vechiu-mi obicei
Vorbindu-ți de dorința ce mă cheamă
Spre definiri de clipe cu temei.

Așa-ți vorbesc de rostul care-ncape
În idealul tău de pas concret
Ce ni-l avem motiv când sunt aproape
Și vrem să treacă timpul mai încet.

În tot conturul viselor comune
Nu te îmbrac, nu am nici un motiv,
Și-ți spun că te privesc, voind a-ți spune
Că mi te-ai dat, în sens definitiv.

Am pus idei în cadre, în devize
Stricând tipare ce păreau model,
Fiind ajuns o tolbă cu surprize,
Trecută printr-al viselor tunel.

În felul meu, așa, pe îndelete,
Îți scriu în mod ciudat și fantezist
Despre-ntâmplări ce pot să se repete,
Și chiar le vreau deși nu prea insist.

Te las să știi, dar fără amănunte
Cum poți să-mi fii un orizont finit
În jocul cu schimbări frecvent mărunte
Dar niciodată cu motiv gândit.

Și tot așez în sensuri ipoteze,
Lăsându-te concluzii să-ți alegi
Din tot bagajul meu de antiteze
Și jumătăți ce par mereu întregi.

Efemer balans

Azi știi puține... Cumva tu tot mai crezi
În vise ce nu au nicicum repere,
Și-n gânduri, când mai stai, mereu visezi
Trăiri ce sunt banale, efemere...

Ce va urma, de vrei ori de nu vrei,
Te va găsi întocmai pregătită
Să vezi că fapta-ți este cu temei,
Și nu se lasă grabnic irosită.

Îți spun de-acum, îți spun cu un avans,
Ce-ți lasă timp de minimă gândire
Cât să-nțelegi că viața-i un balans
Și-alegere de ură sau iubire.

Va fi, în noaptea-aceea clar, real,
Că ești, precum ți-am spus mereu, frumoasă,
Și, dezgolindu-ți trupul, un portal
Se va deschide spre a vieții casă.

Un ritual, de-a pururi omenesc,
Când fi-vei dar și fi-voi dăruire,
Va fi să ne consacre-n mod firesc
Noului timp de fapte și iubire.

Altarul ce, în pântec, îți va fi
Motiv de gând spre viața viitoare,
În miez de noapte munții va urni,
Dând veste de trăire-n sărbătoare.

Ne va uni concretul efemer
Pentru oricât va fi această viață,
Și întru veșnicii, acolo-n Cer,
Strivind disprețul norilor de ceață.

Pe sâni, privirea-mi, fără de opriri,
Chiar și în plină zi va pune semne
Cu gândul tău de fapte și-nzidiri
Ce-nspre rodiri mereu or să te-ndemne.

Cerință de oprire

Opriți-vă! Vă spun încă o dată,
Opriți-vă cât nu e prea târziu,
Nu mai loviți la fel ca altădată,
Nu mai puneți iubirea în sicriu.

Vă-mpăunați, continuu, cu credința
Și-l pomeniți mereu pe Dumnezeu,
Ca să se vadă, ziceți, pocăința
Dar măsluiți, ideile, din greu.

Nu-mi mai vorbiți frumos, știu că minciuna
Vi-i fundament la orișice cuvânt
Că obicei vă e, dintotdeauna,
Să n-aveți, nici o clipă, ceva sfânt.

Greu acceptați ce spun, când spun pe față,
Vă par acum, prea mult, periculos,
Că pot să scot, din neguri și din ceață,
Gândul ascuns și faptele pe dos.

Degeaba vreți să deveniți dovada
Unui obrazul curat, nedat cu fard,
Că tot demasc imaginea, fațada,
Dorinței ce-o aveți în foc să ard.

Povestea voastră mult prea multă vreme
A tot întors priviri spre ce ați vrut,
Eu, însă, neavând de ce mă teme,
Să văd ca voi nicicum nu am putut.

Și-a fost să văd altceva, făcătura
Ce v-arăta ca oameni fără greș...
V-am arătat că depășiți măsura
Gunoiul mult e adunat sub preș...

Vă spun din nou, cu vorba apăsată,
Opriți-vă cât nu e prea târziu,
Nu mai loviți la fel ca altă dată,
Oricum, blestem e tot ce-aici, acum, vă scriu.

Halou de iluzie

Te-am regăsit sub umbre de lumină,
Într-un halou prea mult întunecat,
Ascunsă de menirea-ți pur divină
De-un mare zid ce l-aș numi păcat.

Din timpuri vechi simțeam a ști de tine,
Și chiar mai mult, cu totul te știam,
În visul tău m-am regăsit pe mine,
Cel ce sunt azi cum și atunci eram.

Ideea de-ar fi simplă aventură,
Ar fi avut, de mult, un început,
Dar e altfel și-o altă anvergură
Și-o are, nonșalantă, din trecut.

Gândul acum, se mai întâmplă, zboară
Reverberând la tainice chemări,
Iar eu te simt, a nu știu câta oară,
Că tot confunzi răspunsuri cu-ntrebări.

Și uneori, când zici că ești aproape,
Aluneci înspre alte însoriri,
Ca valul ce se crede dus de ape,
Crezându-se un mal de-mpotriviri.

Acum e vremea clipei de schimbare,
Ca prin normalul vieții să devii,
Concretizată clipă viitoare
La care totdeauna să revii.

Iluzia ți-o lasă, dar, să plece
Ca tu să-ți fii un corolar deplin,
Să-ți fii concretul vremii care trece,
Intrând în rolu-ți concludent, divin.