Perpetuul continuu

Îți este greu să spui că mă iubești,
Gândind că lumea judecă iubirea,
Că a rămas subiect pentru povești
Și prea puțini îi mai cunosc menirea.

Știi clar ce vrei, și-ți este clar ce vrei,
Și știi ce drum te duce înainte,
Punând, pe tot ce simți, un just temei,
Ai teamă doar să folosești cuvinte!

Pare ciudat, dar timpu-i el ciudat,
A devenit, ca rost, o numărare
A tot ceea ce-i greu de numărat,
Fortând răspunsul fără de-ntrebare.

Inconsecvența-n lume-i fapt firesc,
Chiar dacă mai mereu se contrazice
Cu tot ce e, prin datul omenesc,
Lăsat, pe om, tot timpul să-l ridice.

Ai spune, mai mereu, dar te oprești,
Temându-te că toată omenirea
E oarbă la trăirile firești,
Prin interese definind iubirea.

Neacceptând idei ce contrazic
Perpetua, în absolut, mișcare,
Te-ar condamna cei mulți, cu suflet mic,
Numindu-ți visul semn de întrebare.

Îți văd mereu cuvintele tăcând,
Când caută să fie înțelese,
Să spună clar ce ai continuu-n gând
Uitând voit de formele exprese.

Tăcere izvorâtoare

De-o vreme tac, nici ție nu-ți vorbesc,
Din liniște croit-am o cortină,
Nu mai amestec gândul omenesc
Cu vremea care știu că o să vină.

În viață ne-am lipsit de limpeziri
Lăsându-ne surprinși de-nvolburare
Tot pariind pe marile iubiri
Ce le trăiam mințindu-ne-n visare.

Am spus că totul e predestinat
Ferindu-ne, cu grijă, de cuvinte,
Sperând că nu e totul ruinat,
Că viața merge singură-nainte.

Ne-am folosit de gânduri mult prea mult,
Parcă voind ca ele să vestească,
Concretul denumindu-l ca ocult
Și prea deprins cu patima lumească.

Bat drumuri, adevăruri căutând,
Ca-ntr-un final să aflu și de mine,
Să nu mai cumpăr și apoi să vând
Palate construite pe ruine.

La porți închise bat și le deschid,
Spre curțile lipsite de lumină,
Intrând în rol de clown insipid
În râs luând idei care suspină.

Chiar dacă-mi este sensul interzis,
Impactul n-are timp să se petreacă,
Nici de ar fi să se întâmple-n vis,
Când e să sap fântâni în piatră seacă.

Tot regăsind al lacrimei izvor,
Mi-am iau tăcerea semn de biruință,
Ca învățând să mor, să nu mai mor,
Având credința-n spirit și-n voință.

Preponderent imperativ

În vis mi te arăți... Te văd mereu,
Și nu te lași ascunsă niciodată,
Voind să știi continuu de-mi e greu,
Voința-ți e de fapte confirmată.

Te lași văzută, vrei să înțeleg
Ideile ce se vor fi pornire
În definirea marelui întreg
Cu început în prima-ți dăruire.

Nici unei umbre nu te vrei motiv,
Când simți tăcerea care mă răscoala,
Dându-mi de veste clar, imperativ,
Când mi te dai, îmbrățișării, goală.

Așa-mi apari când știi c-așa ar fi
Esența unei fapte realiste
Și care, la final ar împlini,
Dorințe ce fac viața să existe.

Privirea-ți e însemn esențial
Al pietrelor ce pun la încercare
Preponderentul rol, conjunctural
Ce duce visul, altfel, în eroare.

Hotărâtor, ideii îi faci drum,
Să văd concret că nu am porți închise,
Și acceptând îndemnul tău de-acum
Să-mi amintesc, trăind, aceste vise.

Din vis vor trece toate peste prag,
Se vor preface-n fapte pe măsură
Dând chiar destinul nostru în vileag,
Prin eloccventa noastră legătură.

Și vor fi toate limpezi, pas cu pas,
Exact așa cum s-au lăsat văzute,
Iar vorbelor chiar tu le vei da glas
Fiindu-mi, pe de-a-ntregul cunoscute.

Extremul libertin

Prin idei ce nu-s încă întregi,
Ai crezut că-i real ce-nțelegi
Și negând adevăruri și legi
Ți-ai găsit un motiv să mă negi.

Evidențe cu sensul pierdut
Au pus miză întregul trecut,
Dar și-așa prea puțin ai văzut,
Prea puțin m-ai voit cunoscut.

Între vis și realul concret,
Ai vrut pașii porniți prea încet,
Cu păreri exprimate-n secret,
Dovedind un continuu regret.

Chiar de-asupra de orice temei,
Prin cuvinte pornind din idei,
Zornăiai și pierdutele-ți chei,
Arătându-mi ce vrei ori nu vrei.

Conotând un consens comasat,
De esențe mereu ai uitat,
Vieții dând importanță de pat
Fără drept de a fi desființat.

N-a fost mult, poate chiar prea puțin
Evidentul și harul divin
Corelat cu-nstinct libertin,
Definit prin extremul deplin.

Dar acum totul e definit,
Realismu-i deja părăsit,
Începutul de mult s-a sfârșit,
Doar instinctul e-n noi cuibărit.

Poți mereu, totdeauna, s-alegi,
După cum îți dorești să-nțelegi,
Însă-i clar, cât mai suntem întregi,
N-ai să vrei, n-ai să poți să mă negi.

Perfecta întrupare

Atâta frumusețe mă uimește,
N-am versuri ca să pot să o descriu,
E parcă, imposibil, omenește,
Să-mi fie dat cu totul să te știu.

Ți-s formele rotunde și perfecte,
Că-n palme-mi pare trupu-ți definit,
Iar umbra, în lumină, dă efecte
De adevăr ce nu-i tăgăduit.

Iar coapsele, dând gândului amploare,
Desăvârșește trupul minunat
Când dau contururi razelor de soare
Din care, cred acum, te-ai întrupat.

Chiar și-n lumina nopții-ntunecate,
Pântecu-ți e de-un alb perfect rotund,
Prefigurat de visele curate
Ce, fără temeri, umbre nu ascund.

Nu-ncape nici un fel de îndoială,
Tot ce-i văzut și tot ce nu-i văzut
Dă consistență, clar esențială
A ceea ce-i născut și nu făcut.

Te recunosc de cum, printr-o privire,
Ideii de trăire dai contur,
Știind să fii motiv de regăsire
Într-un concret mereu discret și pur.

Și chiar te știu, te știu atât de bine,
În forme clar, cu totul în trăiri,
Dintr-un firesc al vremii care vine,
Ca sens firesc al unei mari iubiri.

Însă, oricum, uimirea nu îmi trece,
Cu adevărul face front comun,
Atâta frumusețe totu-ntrece,
Mi-e greu să mă abțin... Și iată-ți spun...

Degrabă grabă

Din ochi de cer, apocalipse,
Mi se strecoară-ncet în gânduri
Trasând concentrice elipse
Ca drum, tăcerii, printre rânduri.

Sunt eu acel care se-ntreabă
Și tot acel care răspunde,
De ce trăiesc mereu în grabă
Și fug mereu... dar nu stiu unde...

Eu ard în foc, dar nu văd fumul
Ce noaptea îmi grăbește pasul
Să pot opri din grabă drumul,
Iar de-i nevoie să-i sparg ceasul.

Și tot mă-ntreb cât se mai poate
S-alerg, uitând să am oprire,
Să vreau, din pietre, ape, scoate,
Ori limpezi a lor pornire?

Grăbit, cum sunt, privesc spre stele,
În plină zi, când e senină,
Uitându-mi umbra printre ele,
Cu lacrimile-i de lumină.

Și-n graba gândurilor mele
Deja știu vremuri ce-or să vină.

Concept de calendar

Din vremuri vechi ni s-au tot spus povești,
Cu iz în adevăruri de-altădată...
Acum, din lumea ta, îndepărtată
Te-aștept să-mi dai chiar despre tine vești.

De mult nu ne-am văzut, și pare greu
Să fie dat la mulți a înțelege
Că dincolo de omeneasca lege,
Există și altceva, mai mereu.

Chiar ție, poate, îți e greu să vezi
Consensul evidențelor extreme
Când îți dorești să limpezești dileme
Și, în final, idei contrare vezi...

Dar știi c-aștepți, dar ce aștepți nu știi,
Ba chiar mizezi pe-o singură dorință,
Făcând din ea speranță și credință
Așa cum crezi că e firesc să fii.

Pot spune, chiar și eu, că-ntâmplător,
Mi s-a făcut un dor nebun de tine,
De zile ce urmează-a fi senine
Și de un drum spre tine călător.

Dintr-un context ce pare-a fi trecut,
Apar idei din vremuri viitoare
Fixând nisipuri încă mișcătoare
De motivări și cadru cunoscut.

Prin controverse, sensuri tot apar,
Mizând pe realista depărtare,
Ce multora le pare a fi mare,
Când pusă e, voit, în calendar.

Eu vești aștept... Dar știi că te aștept
Cu tot ce ești, ca veste minunată,
Venind din lumea ta îndepărtată
Ca drept motiv al unui nou concept.