Părtași cu iarba deasă

Curând, curând, noi doi, într-o pădure,
Abia trecut fiind de miez de zi,
Ascunși de gânduri negre și obscure,
Pe drumul nemuririi vom porni.

Va fi-n pădurea ce, cândva, în vise
Ți-a arătat tot ce voiai să știi,
Și chiar te-a dus la porți, atunci înschise,
Cărora, cheie, tu ai să le fii.

Te vei simți, pornind copilărește,
În clar consens cu marile schimbări
Ce date ți-s, divin și omenește,
Lipsindu-te, cu totul, de-ntrebări.

Privirea-ți, prin chemarea generoasă,
Va fi imbold și consistent motiv,
Ca să aflăm că viața nu ne lasă
Decât trăind uniți, definitiv.

Lăsându-te să fii cutezătoare,
Sânii rotunzi vederii ai să-mi lași,
Și-n mângâierea razelor de soare,
Vom deveni, concretului părtași.

Vei vrea privi seninul cer de vară,
Ori firul ierbii trupu-ți mângâind
Când pântecu-ți găsi-va să tresară
Clipa în care se va ști rodind.

Și chiar acolo unde, iarba deasă
Strivită de al șoaptei legământ,
Vei fi, dintre femei, cea mai frumoasă,
Dând nemuririi un extrem avânt.

Din nou, apoi, când se va face noapte
Și ne vom ști, în liniște, doar noi,
Pecetluind ideea, tu, prin fapte,
Vei defini al vieții rost, în doi.

Cumulativele contraste

Sunt un subiect al marilor contraste,
Din flancul drept până în flancul stâng,
Sunt judecat că veștile nefaste
Le las vederii, fără să mă plâng.

Sunt cel vorbit de rău, dar și de bine,
Și sunt vorbirii numitor comun
Că cel puțin doi oameni sunt în mine,
Unul prea rău și altul foarte bun.

Sunt acuzat că sunt cel ce bag frica
În cei ce sunt mereu înfricoșați,
Usturător fiind precum urzica
În mâinile celor ce-și zic barbați.

Dar sunt văzut izvor de-ncurajare,
Un pansament și alteori un leac
Celor ce cred că toate-s o-ntâmplare
Oricând cu rost și nicidecum un fleac.

Aduc o veste rea și una bună
Și tai în carne vie mai mereu,
Punând mereu contrarii împreună
Exact așa cum, cumul, sunt și eu.

În tot ce scriu, mă bagă unii-n seamă,
Sunt criticat, ori, altfel, lăudat,
Iar unii mi se-apropie cu teamă,
Atenți la pas, de nu-i cumva strâmbat.

Probabil îmi e soarta curioasă,
Să fiu al meu dar și al tuturor,
Acel ce-s omul bun la orice casă
Și-n casa mea doar un banal decor.

Ar fi mai simplu pentru mine, poate,
Ca simplu, singular, să mă impun,
Însă îmi plac, la nebunie, toate,
Și cântecul și coada de păun.

Mi-e clar că sunt un mugur de contraste,
De cald și rece, ori de bun și rău,
De gânduri mari dar și de gânduri proaste,
Și-ntotdeauna înger și călău.

Perpetuul continuu

Îți este greu să spui că mă iubești,
Gândind că lumea judecă iubirea,
Că a rămas subiect pentru povești
Și prea puțini îi mai cunosc menirea.

Știi clar ce vrei, și-ți este clar ce vrei,
Și știi ce drum te duce înainte,
Punând, pe tot ce simți, un just temei,
Ai teamă doar să folosești cuvinte!

Pare ciudat, dar timpu-i el ciudat,
A devenit, ca rost, o numărare
A tot ceea ce-i greu de numărat,
Fortând răspunsul fără de-ntrebare.

Inconsecvența-n lume-i fapt firesc,
Chiar dacă mai mereu se contrazice
Cu tot ce e, prin datul omenesc,
Lăsat, pe om, tot timpul să-l ridice.

Ai spune, mai mereu, dar te oprești,
Temându-te că toată omenirea
E oarbă la trăirile firești,
Prin interese definind iubirea.

Neacceptând idei ce contrazic
Perpetua, în absolut, mișcare,
Te-ar condamna cei mulți, cu suflet mic,
Numindu-ți visul semn de întrebare.

Îți văd mereu cuvintele tăcând,
Când caută să fie înțelese,
Să spună clar ce ai continuu-n gând
Uitând voit de formele exprese.

Tăcere izvorâtoare

De-o vreme tac, nici ție nu-ți vorbesc,
Din liniște croit-am o cortină,
Nu mai amestec gândul omenesc
Cu vremea care știu că o să vină.

În viață ne-am lipsit de limpeziri
Lăsându-ne surprinși de-nvolburare
Tot pariind pe marile iubiri
Ce le trăiam mințindu-ne-n visare.

Am spus că totul e predestinat
Ferindu-ne, cu grijă, de cuvinte,
Sperând că nu e totul ruinat,
Că viața merge singură-nainte.

Ne-am folosit de gânduri mult prea mult,
Parcă voind ca ele să vestească,
Concretul denumindu-l ca ocult
Și prea deprins cu patima lumească.

Bat drumuri, adevăruri căutând,
Ca-ntr-un final să aflu și de mine,
Să nu mai cumpăr și apoi să vând
Palate construite pe ruine.

La porți închise bat și le deschid,
Spre curțile lipsite de lumină,
Intrând în rol de clown insipid
În râs luând idei care suspină.

Chiar dacă-mi este sensul interzis,
Impactul n-are timp să se petreacă,
Nici de ar fi să se întâmple-n vis,
Când e să sap fântâni în piatră seacă.

Tot regăsind al lacrimei izvor,
Mi-am iau tăcerea semn de biruință,
Ca învățând să mor, să nu mai mor,
Având credința-n spirit și-n voință.

Preponderent imperativ

În vis mi te arăți... Te văd mereu,
Și nu te lași ascunsă niciodată,
Voind să știi continuu de-mi e greu,
Voința-ți e de fapte confirmată.

Te lași văzută, vrei să înțeleg
Ideile ce se vor fi pornire
În definirea marelui întreg
Cu început în prima-ți dăruire.

Nici unei umbre nu te vrei motiv,
Când simți tăcerea care mă răscoala,
Dându-mi de veste clar, imperativ,
Când mi te dai, îmbrățișării, goală.

Așa-mi apari când știi c-așa ar fi
Esența unei fapte realiste
Și care, la final ar împlini,
Dorințe ce fac viața să existe.

Privirea-ți e însemn esențial
Al pietrelor ce pun la încercare
Preponderentul rol, conjunctural
Ce duce visul, altfel, în eroare.

Hotărâtor, ideii îi faci drum,
Să văd concret că nu am porți închise,
Și acceptând îndemnul tău de-acum
Să-mi amintesc, trăind, aceste vise.

Din vis vor trece toate peste prag,
Se vor preface-n fapte pe măsură
Dând chiar destinul nostru în vileag,
Prin eloccventa noastră legătură.

Și vor fi toate limpezi, pas cu pas,
Exact așa cum s-au lăsat văzute,
Iar vorbelor chiar tu le vei da glas
Fiindu-mi, pe de-a-ntregul cunoscute.

Extremul libertin

Prin idei ce nu-s încă întregi,
Ai crezut că-i real ce-nțelegi
Și negând adevăruri și legi
Ți-ai găsit un motiv să mă negi.

Evidențe cu sensul pierdut
Au pus miză întregul trecut,
Dar și-așa prea puțin ai văzut,
Prea puțin m-ai voit cunoscut.

Între vis și realul concret,
Ai vrut pașii porniți prea încet,
Cu păreri exprimate-n secret,
Dovedind un continuu regret.

Chiar de-asupra de orice temei,
Prin cuvinte pornind din idei,
Zornăiai și pierdutele-ți chei,
Arătându-mi ce vrei ori nu vrei.

Conotând un consens comasat,
De esențe mereu ai uitat,
Vieții dând importanță de pat
Fără drept de a fi desființat.

N-a fost mult, poate chiar prea puțin
Evidentul și harul divin
Corelat cu-nstinct libertin,
Definit prin extremul deplin.

Dar acum totul e definit,
Realismu-i deja părăsit,
Începutul de mult s-a sfârșit,
Doar instinctul e-n noi cuibărit.

Poți mereu, totdeauna, s-alegi,
După cum îți dorești să-nțelegi,
Însă-i clar, cât mai suntem întregi,
N-ai să vrei, n-ai să poți să mă negi.

Perfecta întrupare

Atâta frumusețe mă uimește,
N-am versuri ca să pot să o descriu,
E parcă, imposibil, omenește,
Să-mi fie dat cu totul să te știu.

Ți-s formele rotunde și perfecte,
Că-n palme-mi pare trupu-ți definit,
Iar umbra, în lumină, dă efecte
De adevăr ce nu-i tăgăduit.

Iar coapsele, dând gândului amploare,
Desăvârșește trupul minunat
Când dau contururi razelor de soare
Din care, cred acum, te-ai întrupat.

Chiar și-n lumina nopții-ntunecate,
Pântecu-ți e de-un alb perfect rotund,
Prefigurat de visele curate
Ce, fără temeri, umbre nu ascund.

Nu-ncape nici un fel de îndoială,
Tot ce-i văzut și tot ce nu-i văzut
Dă consistență, clar esențială
A ceea ce-i născut și nu făcut.

Te recunosc de cum, printr-o privire,
Ideii de trăire dai contur,
Știind să fii motiv de regăsire
Într-un concret mereu discret și pur.

Și chiar te știu, te știu atât de bine,
În forme clar, cu totul în trăiri,
Dintr-un firesc al vremii care vine,
Ca sens firesc al unei mari iubiri.

Însă, oricum, uimirea nu îmi trece,
Cu adevărul face front comun,
Atâta frumusețe totu-ntrece,
Mi-e greu să mă abțin... Și iată-ți spun...