Eu și după mine

Vor spune, unii, cândva, c-am murit,
Iar alții doar c-am încetat din viață,
Fiind, de multele probleme, obosit,
Și prins când evadam prin copci de gheață.

Tăcerii mele se va da un sens
Lipsit de evidente argumente,
Deși se va dori un clar consens
Între idei lipsite de amprente.

Și vor mai spune, mulți prea mulți, povești,
De care n-am avut nicicum știință,
Numindu-se cei dătători de vești
Despre puțina-mi minte și voință.

În lipsa mea, criteriul va fi clar,
Uitând să ia la adevăruri seama,
Furat de marea trecere-n zadar
A celor ce își au, credință, teama.

Necunoscuții zice-vor că știu
Pe unde pașii mi i-am dus să meargă
Din zori de zi până în la ceas târziu
Ca urmele prin fapte să se șteargă.

Nemaivăzându-i, nu se vor opri
În încercarea lor de-ași face nume,
Istoria să-i poată aminti
Ca trecători, umili cândva, prin lume.

Vorbi-vor cei ce n-au nici un motiv
Despre credința mea în veșnicie
În felul lor, tot timpul evaziv,
Voind cuvântul spus oricum să fie...

În replici neputând să mă implic,
Îi voi lăsa cum vor să se arate,
S-arate că au sufletul prea mic
Și-nfig cuțitul totdeauna-n spate.

Orice s-ar spune, n-o să fie tot,
Nici adevăruri n-or să fie toate,
Știu însă că, prin moarte, am să pot
Să am reala, pură, libertate.

Insomnie de risipă

Trei zile-ai fost necontenit cu mine,
Și ne-am avut motiv de neopriri,
Lăsând însemn să-l porți mereu în tine,
Chiar și-n povești cu iz de amintiri.

Timpul tot trece, n-are nici o vină,
Subconștientul îți arată-n vis
Că îți va scoate, cumva, la lumină
Ceea ce mi-ai promis și ți-am promis.

Întâi de toate îți va scoate-n față
Instinctul încă prea răzbunător,
Ce ți-a furat atâția ani din viață
Fiind precum o taină de omor.

Vei ști privi fireasca-ți regăsire
În ceea ce vei ști că te-ai dorit
Când îmi dădeai motive de pornire
În ceea ce eram de neoprit.

Lipsei trăirii vei tot fi supusă,
Indiferent de mici sau mari schimbări,
Simțindu-te de mari negări condusă
În așteptarea unei mari chemări.

Și-așa, prin vis, chiar noapte după noapte,
Vei ști a recunoaște că m-aștepți
Ca iar să fim zămislitori de fapte
Prin care să te-accepți așa cum ești.

Vei tresări, iar marea insomnie
Mult timp, în patul tău va poposi,
Lăsându-ți, cu nespusă bucurie,
Timp de-a privi ce-a fost și ce va fi.

Și dat va fi să nu poți face față
Altor idei ce nu au just temei,
Dându-ți de știre, copcile de gheață
Că nu-i normal să zici că nu mă vrei.

Mă vei chema, și-ți vei jura credință
Celei ce-ai fost atunci, în prima zi,
Ispită încărcată de dorință
Clipa uitând în somn a risipi.

Deturnare de clișeu

Din depărtarea mea te văd... Nu poți să dormi,
Nu-ți mai ajunge timpul de-ntristare,
Pașii ți-s mici deși i-ai vrea enormi,
Și te-ntristează lipsa de urmare.

Ți-e gândul tot mai greu, extrem de greu,
Și-n el e rece, zi de zi mai rece,
Că doar furtuni în juru-ți vezi mereu,
Doar prin furtuni simți viața că îți trece.

Ți-am spus cândva și, iată, iar îți spun,
Că-i vremea de-a urni, mai clar, ideea,
Că poți trăi frumos, nu în surghiun
Să tot omori ceea ce ești, femeia!

Acum e greu ceva să-ți țin ascuns,
Și nu mai ai motiv de-a contrazice,
Este destul, prea mult, îndeajuns,
Tăcerii, prin absurd, am fost complice...

Viața îți spune clar... mai fă un pas,
Dar nu-l gândi cum crezi că ar fi bine...
Ți-l știu de mult... atât ți-a mai rămas,
La ceas de seară să îl faci cu mine...

Și nopții, iar, să-i fim un tot, reper
Al clipei ce-ți va fi normalitate
Cu tot ce îți dorești, cu tot ce sper,
Negând idei de efemeritate.

Să-mi fii dorinței mele panaceu,
Iar eu să-ți fiu profund simțirii tale,
Lipsiți de al regiilor clișeu
Ce neagă regăsiri consensuale.

Refuz confuz

Un nou apus se vede, te cuprinde,
În zbateri adevăru-ți e confuz
Și se adună, până la refuz,
Absurdul ce în cursa lui te prinde.

Privirilor deschiderea dispare,
Tipar își fac din propriul tău contur,
Abstractizând tot ce-ți mai ai în jur,
Presupunând că încă ai răbdare.

În orizontul tău nu prea se vede
Ceea ce știi că poate fi văzut,
Nu doar ceea ce omul decăzut,
Crezând că vede spune că și crede.

Puține-ți sunt ideile concrete
Din tot ce-a fost cândva firesc tumult,
Și nevoirea, parcă, tot mai mult
Te prinde-n ipostaze desuete.

Convingeri n-ai și n-ai nici libertate,
Te contrazici prea mult, puține faci,
Iar când, în fapt, ar trebui să taci,
Îți faci, prin neștiință, mari păcate.

Lumina e puțină, prea puțină,
E mare teama ta să te privești,
Nici drumul nu-l mai vezi și rătăcești,
Sperând că dai cotloanelor lumină.

Te tot cobori și noaptea de cuprinde,
Plătind tribut absurdului tău gând
Că nu poți fi ca orice om, de rând
Ce, cu migală, ferlinare-aprinde.

Luminile se sting... vine furtuna,
În juru-ți nu se vede mai nimic,
Nopții, vezi bine, e pierdută luna...
Știi tu de ce... Eu n-am ce să mai zic...

Confluență de hotar

De mult n-ai mai iubit, ai și uitat
Cum e iubirea-n forma ei primară
Când n-ai nici un motiv de contestat
Și nici un gând ciudat nu vrea s-apară.

Ai și uitat că rostul ți-e să fii
Ispită născătoare de speranță
Printre schimbări ce-s date să devii
Mereu îndemn spre vis de cutezanță.

Și parcă nu mai știi ce e firesc,
Ce-nseamnă doi cu totul împreună,
Când umbrele cotloanelor urzesc
Idei despre trăiri ce vor s-apună.

Ai confundat mereu, și tot confunzi,
Esența elementelor fictive
Ce te îndeamnă să te tot afunzi
În nesimțiri de-a dreptul primitive.

Faptele încă sunt după tipar,
Răspuns al unei stări de confluență
Între concretul bornei de hotar
Și statusul mimat de remanență.

N-ai mai iubit de mult, nu-ți e știut
De nu cumva din altă fostă viață,
Că nu-ți găsești nici urme în trecut,
Chiar și trecutul ți-e-nvelit în ceață.

Acum e timpul de-a-nvăța, de-a fi
Cu tine-n omenească armonie,
Ca singură să poți redefini
Concreta, omeneasca bucurie.

E timpul unei mari descoperiri,
Unei simțiri ce nu îți e știută,
De-a înțelege viața prin trăiri,
De a iubi și de a fi iubită.

Perpetua ademenire

E timpul, astăzi, undeva-n trecut
Rămas în urma ta cu datorie,
Cum ți-s rămas și eu, necunoscut,
Altfel decât era firesc să fie.

Încă nu știi de ce nu s-a schimbat
Pașii ce-ți fug de propria menire,
Deși de-atâtea ori te-ai întrebat
De ce, nici tu, n-ai vreme de iubire.

Din tot trecutul azi, tot ce-i mai greu,
Ți se arată-n cale spre schimbare,
Dându-ți motiv să vezi că tocmai eu
Aproape-ți sunt din marea-mi depărtare.

Din juru-ți mulți spre întuneric fug,
Teamă având de-a vorbelor lumină
Știind că și iertarea e un rug
Aprins de vremea ce e dat să vină.

Din tot ce-a fost nimic nu are sens,
Dau doar nuanță timpului ce trece
Când tu-ți dorești un altfel de consens
Cu ceasul ce-i deja trecut de zece.

Îți este tot mai greu, greu de-nțeles
De ce urcarea uneori coboară
Și întâmplarea n-are de ales,
Nu are încercări de-a doua oară.

Deși pe gândul tău pui mare preț,
Splendoarea ți-o arăți în miez de fapte,
Când eu devin, în toate, îndrăzneț,
Lăsându-mă ca dar în clar de noapte.

Venind dintr-un trecut, azi, în prezent,
Ai forme de perpetuă trăire,
Dându-mi motiv de vis intransigent,
Ademenit mereu de-a ta privire.

Țel fără reper

Unde mai e cuvântul de valoare?
Unde-i uitat, pe unde s-a pierdut?
S-a rătăcit ideea de onoare,
Sau ea e doar legată de trecut?

Principiul unde oare mai există?
Cine mai crede că mai are sens?
Absurdul oare știe că persistă
Prin ce-i ce-n suflet au un gol imens?

De gânduri bune-i mare sărăcia,
Faptele cred mai mult în avantaj,
Chiar dacă avantajul e prostia
Celor ce văd tupeul clar curaj.

Și cu tupeu, cei ce-s mai proști, se-arată,
Că n-au curaj să știe ce-i cu ei,
Sau că li-i viața veșnic închinată
Ideii de-a rămâne dor lachei.

La fapte toți gândesc cu-ntârziere,
Pe alții și-i doresc reper model,
Ca mai apoi s-ajungă ei repere,
Mult pomenite în fixări de țel.

Minciunile găsesc mereu cuvinte
Înspre schimbări de gânduri și decor,
Când așteptarea celor fără minte
Se vrea un fel al vieții tuturor.

Și lauda e mare, tot mai mare,
Cuvinte mari se spun de oameni mici,
Deconspirând chiar lipsa de valoare
A celor ce prostiei sunt complici.